Fascinantă și riscantă

     Cartea de film la noi
     O carte de tot interesul (de altfel, de nu mă înşel, prima tratând acest subiect în literatura noastră de specialitate) este „Autoportretele filmului” de Dana Duma (Editura Meridiane. 1983; redactor: Viorica Matei). O carte despre cum a vorbit şi vorbeşte filmul despre el în­suşi, despre nenumăratele chipuri în care el s-a autoanalizat, s-a autodescris, uneori cu luciditate, alteori cu frivolitate, uneori cu rău­tate (autoanaliza devenind în acest caz, cum se sugerează în prefața cărții, curată — dar nu lipsită de „schepsis” autodemolare), al­teori cu ironie, umor şi (dacă există şi acest „auto”) cu auto-tandreţe.
     Întreprinderea era dintru început, în egala măsură, fascinantă şi riscantă. Fascinantă, pentru că „filmul psihanalizându-se” este real­mente o idee fascinantă, tulburătoare şi având la îndemână pentru exemplificare o sumă de capodopere. Riscantă, pentru că necesara „bibliografie vizuală” în materie nu sta întot­deauna la îndemână, şi atunci cercetarea se opreşte la un număr limitat de „mostre”, lu­cru vizibil şi aici. Nu e un reproş, ci o pură constatare. Autoarea are la dispoziție un „set” relativ redus de filme care să îi susţină demonstraţia (în toate capitolele „tematice” ale cărţii revin cam aceleaşi exemple), însă tocmai aici mi se pare a se afla performanţa studiului (căci performanță este la urma ur­melor): aceea de a descoperi şi a argumenta existenţa în unul şi acelaşi ,,pachet” de filme, a tuturor motivelor aflate în discuţie: „Filmul despre profesioniştii săi”, „Filmul despre mi­tologia sa”, „Filmul, autor at propriei sale is­torii”, „Dialogul cinematografului cu trecutul său” (unul din cele mai bune capitole ale „Filmul-antologie”, „Filmul-artă poetică", „Filmul despre puterea sa asupra vieții”.
     M-a surprins puţin faptul că la subcapitolul intitulat „Parodia” nu se vorbeşte despre melodramă. Nu cred, apoi, în utilitatea preluării ideii că „Don Ouijote” (cartea) ar fi o parodie a romanelor cavalereşti. După cum nu cred că, de pildă, Cele 400 de lovituri ar fi doar un „titlu stimabil” în opera lui Truffaut. În sfârşit, aceste şi altele (unele neconcordanţe în data­rea filmelor) nu sunt decât observaţii minore și, evident, reflectă o umoare şi nişte gusturi personale.
     Cartea mi se pare ca un copil care se ţine bine, zdravăn pe picioare (fiindcă este copil, cum ziceam la început, adică prima de acest fel). Analiza e riguroasă şi aplicată. „Sâcâitor” înseamnă, din fericire, acea „sâcâire”, acea „batere la cap” pe care nu şi-o poate permite decât un om cult, inteligent, ambiţios şi care, în plus, are ceva de demonstrat.
     Cartea Danei Duma a vrut să ne demon­streze şi — zic eu — a reuşit, în chip surprin­zător, că cinematograful vorbeşte adesea aşa cum vorbim (sau scriem) noi când ne facem autobiografia.