Există o ştiinţă a serialului? Da!

     Cronica animaţiei
     Tricourile imprimate cu chipul lui Mickey Mouse, periuţele de dinti ştampilate cu efigia năbădăioasă a lui Woody sau sticlele de şampon, luând forma pitorescului Donald, sunt semne «sociologice» pentru uluitorul succes al serialului de desen animat.
     Şiretul demers de captare a bunăvoinţei «de curăţenie» a copiilor, prin apelul la eroi îndrăgiţi, a fost imitat de industriile uşoare de pe toate meridianele. Lecţia de reuşită a lui Disney a fost învăţată şi mai bine de realizatorii genului, care caută de decenii personaje la fel de simpatice. Televiziunea, cel mai harnic programator de desen animat, ne-a făcut cunoştinţă cu Betty Boop, Popeye Marinarul, Lolek şi Bolek sau cu profesorul Balthazar. Aventurile lor n-au făcut întotdeauna faţă concurenţei cu «marca Disney», dar au amuzat copios şi au impus atenţiei alte tipuri de eroi şi de gaguri. Fără să fie construite după formula «urmarea în episodul următor», filmele cu aceşti protagonişti atrag prin sentimentul de familiaritate cu ei. Suspansul nu decurge din curiozitatea pentru evoluţia firului narativ ci din insolitul fiecărei autonome întâmplări, din pronosticarea unei noi ipostaze. Militând pentru fuzionarea intereselor comerciale cu preocupările artistice, serialul şi-a câştigat un loc fruntaş pe tărâmul animaţiei.
Convins de avantajele acestei formule, studioul «Animafilm» îşi orientează din ce în ce mai riguros producţia înspre structura pe cicluri. Destinate copiilor de vârstă preşcolară sau şcolară, filmele de acest tip nu neglijează spectatorii adulţi. Dacă serialele Bălănel şi Pătrăţel sunt adresate «şoimilor patriei» şi Aventuri submarine elevilor, Penelopa este un serial pentru cei maturi. În puţinii ani de existenţă, aceste cicluri au evoluat, fie prin perfecţionarea dramaturgiei, fie prin calitatea «tipajelor», cum sunt numite veselele personaje. Dacă ne gândim bine, formula nu este chiar atât de nouă în animaţia noastră. Gopo a descoperit în 1957 celebrul personaj al omuleţului pe care «îl distribuie» de atunci în filme ce aparţin unei unice serii şi al cărei succes derivă, în mare parte, din conservarea atributelor fundamentale ale eroului său, candoarea şi optimismul. Intuind necesitatea păstrării acestor însuşiri, creatorul emblematicului protagonist şi-a modificat însă modul de a povesti cinematogratic, câştigând în concluzie şi precizie. Formula ciclului s-a dovedit şi de această dată, benefică.
     Noile seriale ale studioului au dus, şi ele, la perfecţiona­rea mijloacelor cinematografice ale genului (desen, sunet, montaj, etc.). Ele au mai adus însă şi un alt element nou: munca în echipă. Teama de uniformizare a stilurilor s-a dovedit, de cele mai multe ori, îndreptăţită. De pildă, serialul Aventuri submarine a permis celor trei regizori ai săi să-şi evidenţieze, în episoadele realizate, personali­tatea artistică. Filmele lui Victor Antonescu se remarcă prin dinamism şi suspans, ale lui Laurenţiu Sîrbu prin calitatea scenografiei, iar cele semnate de Virgil Mocanu prin economia de mijloace. Autorii serialului Bălănel îşi pun şi ei, diferenţiat, pecetea asupra episoadelor. Horia Ştefănescu are un stil caricatural şi sarcastic, Zaharia Buzea adoptă un ton mai poetic şi mai tandru, iar Badea Artin se preocupă de nuanţarea personalităţii eroilor. Evidenţiindu-şi calităţile individuale, realizatorii au reuşit să obţină şi un câştig colectiv, progresul artistic al serialu­lui. Evoluând în ritm mai lent, seria Penelopelor (regia Luminiţa Cazacu) a crescut, de asemenea, calitativ, per­fecţionându-şi arta gagului. Este o dovadă că succesul nu se întemeiază numai pe alura nostimă a tipajelor, ci şi pe dramaturgie. Personajele au alură inconfundabilă şi calităţile grafice sunt desigur o garanţie a reuşitei, dar vigoarea eroilor este asigurată şi de inventivitatea aventu­rilor. Pare greu de crezut, dar viaţa acestor făpturi închi­puite din câteva linii şi pete de culoare se numeşte sce­nariu.