Poziții ale torsului, brațelor, picioarelor, mâinilor văzute ca niște piese sculpturale, ca raporturi și forțe caracteristice mișcării, ca fragmente ce transced pentru o clipă conturul real, devenind fulgurații ale unui straniu balet mecanic. Mâini care pictează, care modelează, mâini la strung, mâini de chirurg, mâini de pianist, mâini care încrucișează floreta, mână care scrie... Un flux ritmic de imagini, un montaj rapid, intens sugestiv, ce poate constitui o secvență de sine stătătoare, posibil intitulată „Elogiul mâinii — elogiul creației”. De fapt, o secvență ca punct de plecare pentru o întrebare „Ce este școala populară de artă?” la care filmul regizorului Ovidiu Bose Paștina — Eu trebuia să joc Hamlet — răspunde cu subtilitate, cu umor tandru și cu indiscutabil har de cineast. Esențială rămâne, ca întotdeauna în domeniul artei, întrebarea rostită cu profunde reverberații de lon Caramitru în postură hamletiană „a fi sau a nu fi”... Contrapunctul secvenței apare în finaI: fragmente ale trupului uman, încremenite, mulaje de ipsos — raportul între aparență și esență, între aspirație și împlinire, între artă și viață, sub semnul aceluiași dubiu fundamental: a fi sau a nu fi.
