Este necesar ca scenaristul să se cunoască bine cu regizorul. Să se cunoască aşa de bine, încât între ei scenariul să fie strâns ca într-o menghină şi — fiecare venind dintr-o parte — să-l modeleze împreună... Iar atunci când regizorul vine cu viziunea lui „fiImică”, nu va strica Iiniile directoare ale scenariului şi chiar dacă la turnare va simţi nevoia să adauge undeva o replică sau un detaliu, eI va şti că acel porsonaj la crearea căruia a participat efectiv ar fi putut să facă un anumit, fapt, să spună cutare replică. Pentru că dacă „ar respecta” exact scenariul (dar ca pe un lucru străin), fără să-şi permită nicio intervenţie, „respectându-l” l-ar sărăci, pe când aşa — parcă se contopeşte cu el, scenariul rămânând o platformă, o pistă, de lansare...
Am mai scris pentru
Geo Saizescu câteva scenarii care nu s-au realizat. O etapă care — poate — a fost necesară. N-am muncit însă „platonic”, ci cu convingerea că totuşi vom reuşi să facem până la urmă un film. Ce-i drept, dacă am fi continuat să lucrăm astfel, probabil că la un moment dat am fi renunţat, pierzându-ne poate încrederea unul în altul, şi gândindu-ne dacă cumva ne paşte ghinionul, sau unul din noi poartă cu el ghinionul...
Lucrând astfel la scenarii, chiar fără să avem o bază reală pentru încrederea că ele vor deveni fiIme, au început să mă pasioneze problemele legate de a şaptea artă, gândindu-mă: asta cum ar veni în film? Am fost împreună cu regizorul la vizionări... Eu discutam fIlmele din punct de vedere literar şi remarcam anumite lucrări care ţineau de linia ideii şi mai puţin pe cele care erau de domeniul regiei — pe acestea văzându-le global; el venea şi discuta latura „filmică” — în ce mod a rezolvat regizorul o scenă şi ce au adus actorii, cum a procedat operatorul, ce importanţă a avut bunăoară un amănunt de scenografie... La filme proaste chiar, sesiza ce bine s-au rezolvat lucruri pe care eu (dacă nu-mi plăcuse fiImul) le neglijasem. Această şcoală reciprocă ne-a apropiat şi ne-a dat încrederea că vom putea lucra împreună şi vom putea reuşi să realizăm un film. Dacă ar fi să ne imaginăm scenariul ca pe o roată, mie mi-ar reveni o jumătate de roată, iar regizorului cealaltă. Dar regizorul va imprima roţii mişcarea, direcţia. Regizorul de fapt are mai multe „jumătăţi” de roată — pentru pictorul scenograf, pentru operator, o alta pentru costume — fiecare dintre aceştia constituind cu el un alt cuplu. Ideal este când aceste „roţi” slujesc „roata cea mare” — fiImul. Pe Saizescu l-am văzut că aplica acelaşi sistem de colaborare cu
Gheorghe Cornea — operatorul, cu
Virgil Moise — arhitectul−scenograf etc. Saizescu mi s-a părut că e undeva şi pedagog în relaţiile cu echipa. Nu e şi „maestru”.
Ce s-ar întâmpla dacă jumătatea mea de roată, aş lucra-o fără să-mi pese de celelalte, dacă aş ţine la o replică a mea, care „mi-ar face servicii” (aş fi „spiritual”, „filozofic”!) — dar n-ar funcţiona cu secvenţa (văzută altfel de către regizor) şi poate nici cu întregul? Ce-ar fi dacă operatorul ar avea şi el „replica” lui, şi pictorul de costume ar vrea să aibă un costum foarte frumos, care ar demonstra că are talent, gust etc.? La fel arhitectul, care ar dori să facă o casă... „colosală”! Toate acestea n-ar funcţiona cu întregul şi ar dovedi că regizorul nu ştie ce vrea. Este necesar deci (ca să nu zic obligatoriu) să ai încredere în gustul regizorului, să ai tăria de a nu ieşi tu în evidenţă, de a renunţa chiar uneori la micul tău aport, pentru ca să iasă un lucru bun. Renunţând — să câştigi!
Pledez deci pentru un colectiv unit. Ar fi ideal când eu, ca scenarist, aş face un nou cuplu împreună cu operatorul şi un altul cu arhitectul. La
Un surâs în plină vară, eu i-am cerut arhitectului unele lucruri. Dar şi el a vrut să-i creez posibilităţi pentru un câştig de expresivitate în sectorul său — să-i trec de pildă pe eroi printr-un anumit cadru unde el putea construi o clădire de o anumită factură. În acelaşi mod am conlucrat cu operatorul. Cerinţelor mele el le-a răspuns cu ale sale. Lui Gheorghe Cornea îi plac elementele mai poetice, caută să realizeze profiluri de o anumită graţie etc. Şi regizorul avea nevoie de planuri mai lungi, mai moderne, deci cerinţe reciproce, care duc la perfecţionarea fiecăruia în parte şi a filmului în totalitatea lui… (...)
Dacă, n-ar fi fost să fac acest scenariu pentru Saizescu, cred că nu l-aş fi făcut niciodată. Am scris scenariul pentru că l-am văzut pe regizor preocupat de temă. Altfel aş fi scris o nuvelă, mi-aş fi achitat „datoria” faţă de mine ca prozator... Dacă cineva voia să facă un film după ea... foarte bine! Dar, scriind nuvela, eu mă rupeam de ea...
FiImul se face cu echipa — cred eu. Şi
Drăgan lucrează cu aceeaşi echipă, şi
Gopo. Nu vine un scenarist de la Polul Nord şi un regizor de la Polul Sud, un operator de la tropice şi, de la ecuator, interpreţii... Ar fi o şansă să iasă, şi aşa un lucru genial — şi în istoria filmului doar s-a întâmplat aşa ceva; această colaborare este bună; dar noi am preferat altă cale, care ni se pare că ar putea fi şi ea valabilă.
