REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​„Egreta de fildeș” – cronică de film


     Până a-și găsi vocația filmului cu copii (nu zic „pentru” copii, eu fiind împotriva discrimi­nărilor estetice), Gheorghe Naghi tentase mai multe căi de captivare a spectatorului: comedia (transpunere de opere clasice, temerară și prematură antrepriză pentru acea vârstă), musicalul (Elixirul tinereții), drama psihologi­că (Vremea zăpezilor — memorabil ca profunzime, culoare, precizie a nuanțelor) filmul pe teme istorice (Doi bărbați pentru o moarte) ca să amintesc doar câteva și, con­stant, în ultimii ani, filmul cu copii. Categorie mai dificile decât limitativul „pentru copii” care nu presupune neapărat prezența lor pe generic. De ce dificile? Fiindcă nu-i suficient — cum spunea cineva — să aduci în cadru un puști simpatic, un cal sau un cățel zbur­dalnic pentru că toate inimile să se înmoaie și să dea „feu vert” indulgenței, concesiei, în­cropelii artizanale. Au demonstrat-o cu suc­ces filmele de cert profesionalism ale Elisa­betei Bostan, ale lui Gopo și multe din cele ale lui Gheorghe Naghi, ca să nu apelăm de­cât la exemple locale. Cu copiii trebuie lucrat cu mult tact pentru a-i feri de tentația caboti­nismului specifică vârstei, de micile ocheade aruncate spectatorului, ca la recitalurile în fa­milie — și se încerci să-i aduci la starea ge­nuina de joc nealterat de convențiile adulte, de fixurile vârstelor „rezonabile”, evitând, toto­dată și indicația pseudo-regizorală de „fă ca mine”. Captarea izvorului proaspăt al sinceri­tății, dezinvolturii nestudiate în fața oglinzii, e performanța celor care lucrează cu neprofe­sioniștii nedeprinși să mimeze, cu arta, fires­cul. Odată însușită tehnica de a-i face pe cei mici să se miște ca la ei acasă, în parc sau în recreație — în vacanță, cu plută pe Olt, ca în aceasta Egretă... itinerantă — partida este jumătate jucată. Trofeul, parțial câștigat. Mai rămân „amănuntele” — respectiv povestea și tehnica developării ei, începând cu scenariul și terminând cu montajul, densitatea planului doi — acel fundal însuflețit, dinamic, asigu­rând relația cu protagoniștii. Adică filmul ca întreg, rotunjime, viața respirând prin toți po­rii peliculei. Jumătatea „esențială” fiind aici asigurată — respectiv distribuirea unor copii nu neapărat fotogenici (deși contează mult, se știe), dar cât mai diverși ca tipologie, ex­presie și apoi dirijarea for pe pluta și pe pla­tou (căpitan de neînlocuit acest Gigi Naghi!), echipajul înaintează cu îndrăzneala printre valurile Oltului când mai repezi, când mai li­niștite la vărsarea lui în Dunăre, cu popasuri idilice la rezervații de urși și căprioare (intermezzo alpin filmat cu vioiciune și haz) când printr-o furtuna (pardon, „convecție puternică a frontului...” cum precizează meteorolo­gul echipei) până ajunge cu bine la destinația... spectator. Nu trei — ca la Jerome K. Je­rome — într-o barcă, ci zece și cu Oltineț cel simpatic, mascota echipei, unsprezece (y compris proful de mate, „dirigul”) și „Cute­zanța" pornește în cursa de vacanță. Nu știu câte „egrete” de fildeș, bronz, argint va cu­lege în drumul lui, de acum încolo, filmul, dar primul și cel mai important pas, în sala de premieră, a fost trecut.
     Un membru activ al expediției (pe lângă cei zece specializați în variate domenii, de la columbofilul echipei, la cineamator de la pore­clitul Arhimede — cel care încălzește cu aju­torul oglinzilor captând soarele, deliciosul borș pescăresc la biologul, meteorologul ori solista folk, până la cei doi (căpitani nu se obișnuiește, dar s-a întâmplat pe „Cutezanță”) este,.. compozitorul filmului Dan Creimerman. El „suflă” în catarg și toate lumea cântă, râde și dansează, se înveselește ori se întris­tează, se înduioșează de peisaj, intonează cu vervă „natura-natura/ s-avem grija de ea” sau cu dor „am uitat cina sunt/ am uitat unde sunt/ m-am pierdut undeva/ între cer și pământ." E un coechipier cu fantezie, demn de luat pe orice ambarcație cinematografică, acest autor de cântătoare melodii ce vor de­veni, probabil, și cu concursul textelor lui Eu­gen Rotaru și ale micuței interprete, adevă­rate șlagăre. Numai de dragul lor aș face — să fiu case producătoare — un musical cu copii-interpreți de muzică ușoară, muzică ce cântărește, în tine, mai greu în ultimele noas­tre filme. „Cartograful” echipei, cel cu traseul (dramaturgic) al expediției, scenaristul Radu Aneste Petrescu, pentru prima oară lansat ape pionierești, creionează degajat, cursiv mici tensiuni ale excursiei: o greșeala de navigație și o eșuare din cauza căreia „Cutezanța” e cât p-aci să piardă concursul, urmată de hotărârea drastică de a schimba căpitanul, o furtună fără preaviz (ul) meteorologului, un incendiu într-o pădure în care poposește echipajul și „eroica” intervenție a marinarilor... pe uscat; o altă mână de ajutor pionieresc, gata să se transforme într-o catastrofă pentru o echipă de filmare. Sunt câteva schițe dramatice, unele inspirând regizorului și ope­ratorului, interpreților, monteuzei momente foarte bine realizate (cum e cel al furtunii altele sunt mai stângace ori convenționale (stingerea focului, vizitele la turbină sau la Cozia). Multe scene trăiesc mai ales prin ha­zul interpreților: un Bică „meteo”, ce visează să planteze în fiecare lună un parmen auriu, rol jucat cu aplomb și culoare de simpaticul Mihai Voicu; un întristat ex-căpitan, interpre­tat de Sorin Lazăr; o talentată solistă vocală, purtând chipul și dezinvoltura Beatricei Cristea, apoi ale copii spontani și firești: Bogdan Carp, Mihaela Dumitru, Bogdan Treeroiu, Giuliano Doman. Mici tachinării între fete și băieți, glume nevinovate (jocul cu oglinzi, cu care-I „prăjesc” pe mâncăciosul Bică), clipe de nostalgie sau de derută catastrofică, nau­fragiul or, dimpotrivă, bucuria câștigării, sunt secvențe realizate în tonul însemnărilor de bord ținute de Ina cea multi-talentată, care cântă, pictează, scrie versuri etc. De altminteri toți membrii echipajului sunt copii superdo­tați, ei au, pe lângă „dragostea dintâi” (care Bica e astrocultură) și câte un hobby foarte util: radiotransmisiunea, meteorologia, co­lumbofilia, astronomia, aeromodelismul încă altele. Nu-i cam mult tovarășe diriginte? „De ce ar fi?” pare a răspunde blând și ca un adevărat ardelean. Ovidiu Moldovan în postura care-I prinsese foarte bine și în alte filme semnate de Gheorghe Naghi, anume ceea de prieten și calm sfătuitor, deloc cicălitor, așa cum visează copiii.
     Cu căldură, prospețime a privirii obiec­tiv-subiective e înregistrată pe peliculă de către Aurel Kostrakiewicz, cameraman: George Cricler — peisajul fascinant al Văii Oltului, carte deschisă a naturii țării, atât de dragă lui Bogza și nouă, tuturor, ca și peisajul cel nou, industrial, al hidrocentralelor sau al unor orașe moderne ca Slatina — cetatea aluminiului — sau ca frumosul Râmnicu Vâlcea. Contemplarea alternează cu vioiciunea filmărilor pe sub apă, pe sub apa, din helicopter, cu aparatul răsturnat împreună cu pluta, luat de valuri, sau trepidând odată cu talere, tacâmuri, veselă, în ritmurile muzicii rock.
     A mai rămas ceva neinventariat? Poate, pe tot traseul, o anume lipsă de inventivitate, la care s-ar fi pretat din plin acest gen atât de generos cu publicul tânăr: filmul de vacanță...
(Cinema nr. 4, aprilie 1988)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alice manoiu, cronica de film, egreta de fildes film, gheorghe naghi

Opinii: