REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Duios Anastasia trecea” – cronică de film


     Pentru Tatos, cinematogralul nu e o aventură. E o înaintare domoală şi serioasă pe un drum în genere cunoscut, cel al spectacolului de idei cu deschidere spre contem­poraneitate. Moral prin exce­lenţă, cinematograful său se supune rigo­rilor demonstraţiei — de aici o anume uscă­ciune, un tezism elevat, un «joc al ieletor» pe care eroii săi îI practică fără doar şi poate, chiar dacă nu descind de sub pana camilpetresciană. În Mere roşii, după sce­nariul lui lon Băieşu, replica în acţiune a oportunismului şi incompetenţei era un tânăr cu patima profesiei şi a sincerităţii autodevoratoare; în Rătăcire, anatomia adevărului era mai capricioasă, dar tot ne­indulgentă. Anastasia... lui D.R. Popescu îşi urmează până la capăt obsesia: demni­tatea într-un moment de cumpănă şi laşi­tate, nevoia de puritate într-o lume dezumanizată de frică. Recenta demonstraţie se face pe un teren literar mult mai generos în motivaţii, sugestii, linii de forţă şi stări conflictuale cuprinse între curaj şi teamă, adevăr şi minciună, iubire şi dispreţ. Filmui le desfoaie cu grijă faţă de amănuntul tipo­logic şi de atmosferă, cu o mai mare grijă decât faţă de întreg. Adică faţă de ritmul şi de respiratia operei. De aici, probabil, şi nota de oarecare derută la o primă vi­zionare, când ceva confuz şi neîmplinit în convingerea critică te îndeamnă să revezi filmul. Abia aşa, înaintând treptat, într-o construcţie ce impune prin simetrie şi mi­nuţie a execuţie, filmul îţi dezvăluie nu cheia — secretul şi-I păstrează ca orice operă originală ci gradaţia oarecum concentrică, direcţiile de atac filozofic, respectiv asediul laşităţii din multiple unghiuri, de la masca grotescă a grupului din câr­ciumă cu spaima lui agresiv-animalică, la aspectul lumii ca un scâncet de prunc al lui Emil, cel în care toate sunt «ciuntite şi înjumătăţite» cu ajutorul unui tată, pen­tru care important este să trăieşti. Nu mai contează cum, cu ce preţ. Emil va veni să-i ceară iertare fetei-victimă, cea care îndrăznise să fie ea însăşi, să înfrunte de­gradarea. Argument mai mult moral-poe­tic decât psihologic, acest lujer graţios, dar rezistent la opresiune, care e Anasta­sia în viziunea filmului (în nuvelă, forţa ei era mai telurică, de femeie minţită ce-şi răzbună şi o umilinţa sentimentală) devine revelatorul stării de moarte a conştiinţei unde fasciştii vor să aducă un sat întreg. Anastasia e elementul de contrast faţă de tăcerea ce seamănă a sinucidere prin laşitate. Un sat pândind din umbră, umbra în care se unelteşte o crimă atroce: ucide­rea celei care îndrăznise.
     Războiul, împuşcăturile răsună pe celă­lalt mal al Dunării, în satul din film se trage puţin, fasciştii vin, chipurile, ca aliaţi şi în calitatea asta «civilizată» îşi permit să bat­jocorească satul. Să-I ţină într-o frică ce îngheaţă sufletele mai cumplit decât explo­ziile. «Omizile verzi, perfide şi lipicioase», cum îi numeşte prozatorul, apar doar fugar în cadru. Prezenţa lor se face simţită prin efectul produs asupra «notabilităţilor» sa­tului, slugarnice şi degradate şi prin spai­ma insuflată femeilor şi copiilor ce se ascund în spatele obloanelor într-o tăcere de moarte. Doar tânăra învăţătoare înţelege să-i înfrunte, îngropând partizanul expus în piaţă. Şi gestul ei are valoare simbolică, pentru că «nu mortul vor să-I batjocorească fasciştii, ci satul intreg. Demnitatea, omenia noastră». Contraargumentele cu care încearcă primarul să o oprească par, plină la un punct, logice, rezonabile: «de ce să le faci jocul? Aştia atât aşteaptă. Tu să-i provoci şi ei să se răzbune pe sat. N-o să ţi-o ierte satul niciodată». Ce e mai grav — recunoştea în carte Anastasia — e că şi primarul avea dreptate. «Şi numai moartea are întotdeauna dreptate, zicea fata. De aceea ne îngrozeşte. De aceea trebuie să-i rezistăm cu demnitate».
     Filmul escamotează însă inteligenţa po­lemică a învăţătoarei, de aceea gestul ei pe ecran seamănă mai mult cu nebunia de care e suspectată de cei din sat decât cu logica inimii, logica vieţii în numele căreia înainta spre sublim eroina cărţii. Aici îmi pare punctul vulnerabil al filmului, care-l confundă, spre final, într-un absurd nu în­totdeauna poetic, tipsit de forţa origina­lului, uşor estetizant (conturul trupului gol în varniţă, sub lumina albăstrie a lunii), deznodământul din film te înfioară, fară să te înalţe la tragicul cutremurător al litera­turii. El contrastează, dealtminteri, cu sti­lul realist al ambianţei satului dunărean, cu tipologia lui extraordinar de bine colorată — mai ales fauna cârciumii înregistrată cu un sarcasm ce aminteşte vina satirică a regi­zorului din alte filme. Secvenţa beţiei în care primarul îşi exercită, cu sadism, proas­păta autoritate, umilindu-şi comesenii; mo­mentul în care halterofilul descoperă cerea bestială a terorizării satului cu arma în mină; «somnul liniştit» al cârciumarului sfârşind în trădare şi moarte, slujnica cea arătoasă cu pantofii ei cei noi, nadă pentru clienţii simandicoşi, ca şi coşmarul singu­rătăţii Anastasiei ori fuga ei prin porum­bişte, sunt numai câteva din momentele de mare vibraţie ale filmului impecabil con­struite cinematografic. Momente susţinu­te de interpreţi experimentaţi ca Amza Pellea, sau recent descoperiţii cu succes din teatrele de provincie: Biró Levente, Tarr László, Imola Gáspár sau neprofesio­nişti excelenţi ca tipologie, expresivitate, ce dau peliculei o admirabilă densitate a vieţii.
     Extrem de dificilă partitura Anastasiei încredinţată Andei Onesa, copleşitoare a­des pentru umerii ei firavi. (În situaţiile de mare solicitare dramatică, lipsa de expe­rienţă a tinerei interprete se face simţită). Îi reuşesc mai bine momentele de inten­sitate lirică, de obstinaţie copilărească ori nelinişte şi angoasă a singurătăţii. Mai mult duioasă decât crâncenă, mai mult Ofe­lie decât Antigonă, micuţa fostă revelaţie şi-a mai pierdut din prospeţimea, firescul debutului, şi n-a câştigat încă siguranţa compunerii unei partituri de o asemenea greutate interpretativă».
     Universul real şi totuşi atât de poetic su­gerat prin dimensiunea imaginii (Florin Mihăilescu), prin muzică (Lucian Meţianu), scenografie (Andrei Both) şi coloana so­noră (Horea Murgu) merită o analiză spe­cială. Sunt rare filmele unde profesionalis­mul să se manifeste cu atâta ambiţie şi rigoare.
(Cinema nr. 4, aprilie 1980)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alexandru tatos, alice manoiu, anda onesa, cronica de film, ultima noapte de dragoste film

Opinii: