Dana Duma este unul dintre criticii și și istoricii de film cu o experiență considerabilă, profesor la Universitatea Națională de Artă teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale“ și Director al revistei
Film, revista fanion a UCIN (Uniunii Cineaștilor din România). Cartea sa,
Cineaști în era digitală (Editura UCIN, 2020), cuprinde interviuri care acoperă întreaga perioadă dintre 1990 și prezent și aduce în prim plan figuri esențiale ale cinematografiei, de la regizori și scenariști la actori și critici de film. Deși nu reprezintă rezultatul unui proiect, cartea Danei Duma îmi amintește de
Romanul românesc în interviuri: o istorie autobiografică, volum coordonat de Aurel Sasu și Mariana Vartic. De ce este interviul relevant? Pentru că, pe de o parte, surprinde un anumit moment, stă sub impresia unei intensități și, pe de altă parte, comunicarea păstrează ceva important și anume colocvialitatea, spon ta neitatea, prospețimea unui gând în mișcare. Acest fapt devine important în măsura în care întrebările sunt bine țintite, îl privesc pe cel intervievat, îl descoperă în interesul pe care-l acordă filmului. Or, tocmai acest fapt îl aduce Dana Duma în această carte, o deplină cunoaștere a fenomenului cinematografic și a celui cu care discută. Există o ordonare cronologică și tipologică a materialului de care a dispus Dana Duma, și un context sub cupola căruia își așază perspectiva, „era digitală“, care devine și o temă de discuție în numeroase interviuri. Însă ceea ce mi se pare relevant în toate aceste interviuri care abordează teme esențiale din perspectiva cinematogafiei de autor
vs industria cinema – tografică și implicit intrarea ei în era digitală, precum și a mizelor personale ale diferiților actori, regizori, scenariști, critici de film, ține de formularea memorabilă a unor idei. Acest fugitiv al colocvialității se dovedește extrem de profitabil, climatul discuționist relaxează și invită la confesiune, la a spune simplu ceea ce gândești, de a îndepărta filtrele pe care conceperea unui text le introduce aproape automat, acel autocontrol pe care-l practicăm în discursul public, în interioriul eseurilor, studiilor unde fraza trebuie să sune într-un anumit fel. În plus, ceea ce mai oferă cartea este și un colaj de fragmente de istorie cinematografică, o istorie în interviuri, care apelează când la planul-detaliu, gros-plan, când la planul general, la panoramic. Problema scenariului și a relației dintre regizor și scenarist este discutată cu celebrul scenarist Jean-Claude Carrière, dar fiecare interviu cuprinde un mănunchi de probleme, iar o alta este aceea a cinematografului de autor, în particular, cinematograful european, în general, în raport cu competiția acerbă pe care i-o face industria cinematografică americană. Krzysztof Zanussi, unul dintre regizorii polonezi emblematici pentru ceea ce a fost numit „cinematograful neliniștii morale“ în anii ’70-’80, oferă o retrospectivă cu privire la generația de cineaști din care face parte și la contextul în care ea a făcut un film cu un pronunțat caracter polemic, antitotalitar și nuanțează raportul cu cinematografia americană. Problema îl preocupă și pe regizorul mexican Fabrizio Prada care se referă la influența negativă pe care o au Oscarurile pentru instalarea în formulă, în rețetă și despre concesiile pe care trebuie să le facă regizorii mexicani precum Alfonso Cuaron, Guillermo del Torro sau Alfonso Arau pentru a obține finanțări din partea marilor case de producție de la Hollywood.
Avem un amplu interviu cu Cristi Puiu despre Noul Cinematograf Românesc și propriile filme care relevă poetica realistă așa cum o înțelege pionierul noului Val ca situare la interesecția dintre documentar și ficțiune nu ca genuri propriu-zise, ci ca modalitășți de abordare a realului. Niciodată nu am avut acces mai limpede și mai direct la modul său de a gândi arta cinematografică decât din cele câteva pagini de interviu, strategia sa de a alterna momentele care se întâmplă în timp real cu cele construite. Deși discuția vizează în primul rând flimul
Sierranevada, sugestiile sunt numeroase precum felul de a gândi istoria, (nu filmul istoric, nici documentele vizuale, cinematografice care au de-a face cu istoria, ci acest narativ!) dintr-o perspectivă cinematografică, ca montaj al unor elemente disparate în căutarea unei coerențe, prin dramatizarea realului, a datelor brute, a documentului, informației în vrac. În interviul cu Adina Pintilie, legat de filmul său controversat,
Nu mă atingemă, avem desfășurat în discuție proiectul său, modul ei de a (re)gândi intimitatea prin intermediul cinematografului, dar și, ceea ce este foarte provocator, o prezentare a modului său de lucru alternând o parte interacțională apropiată de acele grupuri constituite în vederea unui proces terapeutic, cu documentarea atentă.
Dana Duma a acordat o atenție deosebită și un capitol consistent generației ’70 de regizori Dan Pița, Mircea Veroiu, Radu Gabrea, Stere Gulea, Iosif Demian, Nicoale Mărgineanu și un operator de excepție, Vivi Drăgan Vasile, utilizat de regizori din toate generațiile. Demersul are și un
côté restitutiv, este în mic și un omagiu adresat unor regizori care nu s-au mai regăsit, nu toți, în „era digitală“, cu care generația Noului Val a intrat într-o polemică profitabilă, cosntructivă. Dintre toate, interviul cu Stere Gulea mi s-a părut cel mai consistent, pnetru că aduce în discuție o altă temă esențială a cinematografiei care ține de ecranizări și anume relația filmului cu literatura. Stere Gulea este autorul a două ecranizări magistrale din opera lui Marin Preda, vizând două romane situate în continuitate purtând același titlu,
Moromeții. Regizorul face cunoscută însă o amplă documentare, investigația aproape stanislavskiană asupra biografiei romancierului, a cărților cu conținut autobiografic precum
Viața ca o pradă etc. Și aici nu lipsesc formulări memorabile, idei de care se poate bucura și un istoric literar. „Moromete și moromețianismul ăsta sunt o combinație între tatăl lui și Marin Preda.“ Un excelent capitol el este dedicat câtorva actori, Luminița Gheorghiu, Maia Morgenstern, Margareta Pâslaru, Marcel Iureș și Doru Ana, actori foarte talentați și cu o cultură teatrală și cinematografică substanțială. Luminița Gheorghiu, Maia Morgenstern și Marcel Iureș oferă posibilitatea de a evalua cinematografia și din perspectiva colaborării cu regizori străini, prin experiența hollywoodiană, raportând teatrul la cinema.
Dincolo de numeroase și interesante detalii de
making of, am reținut exigența lui Pintilie așa cum ne-o prezintă Maia Morgenstern, așa cum la Marcel Iureș, printre atât de multe lucruri mi-a rămas o foarte judicioasă comparație între cinematografia europeană și cea americană ca expresie a culturii și filosofiei care le alimentează. Ceea ce luminează toate aceste interviuri este ceea ce aș numi inteligența actorului, privirea sa asupra filmului, asupra unui rol, și cred că Maia Morgenstern are dreptate când își exprimă nemulțumirea că în critica de film nu se regăsește performanța actorului.
Nu ascund că port un interes special capitolului d e d i c a t criticilor de film, care-i include pe Klaus Eder, Jean-Philippe Tessé, Joachim Lepastier, Michał Oleszczyk și Wang Yao, adică nume mari din critica internațională de film. Discuția se poartă cu precădere asupra rolului pe care-l asumă un critic de film, asupra felului în care te raportrezi în timp la un film, dar și la ceea ce oferă un film, iar Klaus Eder atrage atenția cu o sintagmă celebră a lui Truffaut asupra „tradiției calității“ cu privire la acele filme care imită corect, onest o estetică cinematografică care s-a impus, fără a aduce nimic nou, fapt valabil și pentru seria de imitatori care plutesc în siajul filmelor de marcă a regizorilor Noului Val Românesc. Mi s-a părut foarte bună ideea Danei Duma de a ne oferi perspectiva exterioară, detașată a acestor critici asupra Noului Cinematograf Românesc, văzut ca o mișcare de amploare care a evidențiat o întreagă generație tânără, dar care s-a epuizat (Klaus Eder), prin panorama selectivă a lui Jean-Philippe Tessé cu „îmi place“, „îmi place mai puțin“ cu una sau două motivații, ca într-o discuție dezinhibată după ieșirea de la o vizionare, prețuit pentru „arhitectura ordinarului, a obișnuitului“ de către Joachim Lepastier, ca reevaluare a termenului de realism, configurândui o estetică prin utilizarea elementelor limbajului filmic, a timpului cinematografic, a planului-secvență, etc. de către Michał Oleszczyk. Cât despre criticul de film chinez, editor al Journal of Beijing Film Aacademy, Wang Yao, acesta vorbește din perspectiva celui care și-a făcut un doctorat focalizat pe Noul Val Românesc în contextul cinematografiei din Europa de Est. În concluzie, cartea Danei Duma are meritul de a aduna nume mari ale cinematografiei la o discuție dezinvoltă, amicală, despre fenomenul cinematografic unde chestiuni extrem de serioase intră în dezbatere, dar într-un mod care le face atractive oricărui iubitor de cinema.
