„Din nou împreună” – cronică de film

     Dacă am conveni că, prin locul şi chiar replicile câtorva scene, Din nou împreună este ceva mai izbutit decât producţiile recente din ace­eaşi familie, care s-au inti­tulat Avaria sau Gustul şi culoarea fericirii, am putea să ne consi­derăm într-o adevărată criză de superlative, amintindu-ne că despre Avaria s-a scris, într-o cronică, nici mai mult nici mai puţin decât că reprezintă «o largă perspectivă deschisă asupra grandioasei realităţi a timpului nostru», iar despre Gustul... că ar proba «pe lângă talentul obligatoriu orică­rui creator» ceva în plus, adică probabil geniu. Am fi tocmai în măsură să compu­nem, deci, un text adecvat pentru o car­te poştală de Anul Nou. Oricum, în ajunul Revelionului, nici contrariul această cronică nu poate deveni. Vrând să trecem cu toţii cu sentimentul conştiinţei drepte în anul nou, vom conta cel puţin pe ideea, unanim acceptabilă, că trebuie totuşi să lăsâm câte ceva din ceea ce ar fi de lăsat, în anul care trece, dacă n-am putut lăsa mai în urmă, sperând că disponibilitatea la umor, pe care semnatarii filmului de faţă au pro­bat-o în unele secvenţe, ne va veni eventual în ajutor.
     De fapt, după Filip cel bun, Mere roşii, Cursa, larba verde de acasă şi chiar Rătăcire sau E atât de aproape fericirea, începusem a nutri iluzia că am lăsat defi­nitiv în urmă anumite dileme care chinuiseră eroii din Proprietarii, Despre o anu­me fericire sau Trei scrisori secrete. Ei, bine, acum, după Avaria şi Gustul..., trebuie să ne obişnuim cu ideea că sun­tem... din nou împreună cu acele dileme.
     Noutatea — pentru că ea există — vine din faptul că, dacă în precedentele avataruri inginerul, totdeauna situat în medii in­dustriale, milita fie pentru folosirea în con­tinuare a unei maşini, pe care pe nedrept directorul voia să o arunce la fiare vechi (Despre o anume fericire), fie, dimpotrivă, pentru rapida debarasare de vechile insta­laţii, de care era rândul altui director să fie, invers, îndrăgostit (Trei scrisori secrete), inginerul din noul film — de data aceasta agronom — nu mai are nici un dubiu. El intră ex abrupto în problemă, imediat după descinderea în sat, cerând introducerea unui nou soi de porumb, ca unică soluţie pentru creşterea substanţială a randamen­tului la hectar. În rolul celui care refuză — preşedintele C.A.P.-ului.
     Nou e de asemenea faptul că, în opoziţia lor ireductibilă, partenerii de conflict păs­trează un anumit grad de familiaritate spe­cifică satului dintotdeauna, dialogul lor, oricât de fixat pe obsesiile în cauză şi cu accente ameninţătoare, luând uneori o tur­nură aproape confesiv-meditativă. De pildă: «— Mă gândesc, tovarăşe preşedinte, ce să facem ca să scoatem mai mult porumb. Eu zic că, dacă schimbăm soiurile, cu aceeaşi tehnologie şi pe aceleaşi suprafeţe, putem scoate mult mai mult. — Tovarăşe inginer, nu schimbăm nimic! — Eu zic, tovarăşe preşedinte, că o să schimbăm!». Ş.a.m.d.
Personajele adoptă, pe rând, la începutul scenelor, acest ton confesiv-meditativ, fie din proprie initiaţivă, ca inginerul mai sus, fie drept răspuns la un chestionar, cum procedează preşedintele, nu fără o notă de resemnare tradiţională, când inginerul îi cere să recunoască că-i place să ia hotărâri de unul singur. Ceea ce el recunoaşte, adăugând chiar că-şi dă seama că i se apro­pie funia de par. Dar în problema porumbu­lui rămâne neînduplecat. Autorii nu uită, în schimb, niciodată, ca în finalul fiecărei scene, caracterizarea personajelor să fie explicit făcută, totdeauna de exponentul tezei de producţie avansate, respectiv ingi­nerul care are ultimul cuvânt — un verdict răspicat şi de anvergură teoretică: «— Ştii ce înseamnă asta? Anchiloză! Conserva­torism!» •
     În ciuda acestei limpezimi caracterolo­gice, din considerente de tensiune drama­tică, fiecare personaj rămine însă în lumea sa de gânduri insondabilă, dacă nu opaca, afirmând propunerea sau opunerea sa fără a-i divulga raţiunile şi păstrându-şi totdeauna un anume atu secret: preşedintele convoacă consiliul de conducere în zi de duminică, iar inginerul renunţă tocmai a­tunci la ultimul cuvânt şi cumpără pe loc iapa care i se impută (în altă ordine de idei). Înţelegem, în consecinţă, deruta iubitei eroului, accentuată de răspunsul acestuia, de o înşelătoare modestie: «— Ce-o fi în capul tău? — Nu ştiu, eu cred că nimic. — Şi eu cred la fel».
     Cu alte cuvinte, filozofia implicată în opţiunile personajelor este perfect disimulată, cu toată sinceritatea, în timp ce comportarea lor exterioară pare simulată, cu toată şiretenia. De asta ne dăm seama din prima secvenţă, când Vlad, agronomul, intra într-o încăpere în care noi vedem clar co­mesenii adunaţi la o aniversare, dar el se face că nu vede nimic şi se proclamă speriat de întuneric, ca să nu compromită farsa pusă la cale şi să declanşeze o scenă contagioasă de umor colegial. În acelaşi scop, operatorul George Cornea, devenit regizor, lasă tehnica clar-obscurului în seama de­butantului Anghel Deca, acesta la rândul său bizuindu-se pe etalonaj, care ţine să sublinieze şi el, prin consens extra-profe­sional, prefăcuta ingenuitate a personaju­lui.
     Alteori însă, eroul se revoltă, nu mai suportă să fie socotit naiv. Aflat acasă la Corina — profesoara, într-o retrospectivă, ca să-i ceară mâna, el protestează pe loc, dând refuzului cu care e întâmpinat alură de incident diplomatic, întrucât a fost pus de posibilul socru în faţa unui fapt împlinit, în loc să fie aşteptat pentru tratative. Alt­minteri, Vlad este un expeditiv. De pildă, tocmai sosit în sat, când intră în camera în care se află brigadierii, pe care încă nu-i văzuse la ochi, nu pierde timpul cu psihana­lize, ci începe să le Impartă, din uşă, unde ei se află masati cu faţa la aparat, planurile de muncă dinainte pregătite. Aici se vădeşte şi tipul de secvenţă practicat de operatorul-regizor: foarte eliptică în părţile introductive şi între replicile citate mai sus.
     De altfel, în aceste replici nu e vorba nu­mai de cultura porumbului, ci uneori de cultură pur şi simplu. De pildă, în efuziunile sale sentimentale, Corina—profesoara ci­tează de mai multe ori pe Goethe, cu al său «Clipă, rămâi!», iar în ultima secvenţă scrie febril acelaşi obsesiv citat, cu cretă albă, pe prelata unei maşini. De ce tocmai atunci «clipă, rămâi»? Pentru că în acel moment precis, ea simte nevoia să-şi exprime bucuria zărindu-şi iubitul prin geamul de la sediu, cum face planuri, în bună înţelegere cu pre­şedintele, sub forma unui lan de porumb desenat, cu altă cretă, pe geamul în chestiune.
     De urat am mai ura, dar terminăm pagina — şi n-am vorbit încă despre actori.
     Vladimir Găitan—agronomul face în a­ceastă comedie figură de Buster Keaton, trădând mai ales în prim-planuri o tristeţe indicibilă, ca şi cum ar fi ultimul actor că­ruia îi este dat să joace un asemenea rol (ce-ar fi să nu se înşele în trista-i presimţire?!). Îi susţine contrapunctic tristeţea, cu transparenţa surâsului său, Micaela Cara­caş — profesoara, care poartă cu multă gra­ţie veşmintele bucureştene la Zăvoare, în timp ce Ilarion Ciobanu—preşedintele este mereu egal cu sine însuşi, aşteptând imperturbabil să-i intre noi agronomi pe uşă, iar Silviu Stănculescu — primarul pare întru totul mulţumit de rolul său şi de toate.
     În antracte, autorii au avut ideea originală de a ne oferi, în cu totul alt stil şi chiar în alt spirit, câteva încântătoare apariţii ale lui Mircea Diaconu, abil racordate totuşi la subiectul filmului, ca variaţii parodice, care s-ar putea difuza şi separat. Aceeaşi func­ţie o au apariţiile Dragăi Olteanu-Matei şi ale Rodicăi Negrea. Cât despre scenariu — revenind la film şi la celelalte producţii similare — vom încerca să vorbim, într-un articol aparte, după Anul Nou.