Perfecţiunea e rotundă face parte din acea categorie de filme a căror principală condiţie ar trebui să fie eficienţa. Categorie prin care documentarul se apropie mai mult ca oricând de gazetărie şi, mai precis, de reportajul incisiv, demascator, apropiat de pamflet uneori. Or rostul unui asemenea reportaj este să descopere manifestările maligne ale vieţii cotidiene, să le incrimineze şi să le facă irepetabile. Reporterul devine, în acest caz, un fel de detectiv, angajat într-o anchetă justiţiară.
Documentarul românesc şi-a demonstrat capacitatea de investigare, mai ales prin filme-anchetă, ca cele regizate de
Al. Boiangiu sau
Florica Holban; tentative similare consemnează şi reportajele cinematografice semnate de Pavel Constantinescu şi de lon Moscu. Ce se întâmplă însă cu
Perfecţiunea...? Filmul analizează câteva din deficienţele de organizare a producţiei la uzina „Rulmentul” din Braşov. Faptele sunt expuse cursiv, cu competenţă, cu ironie, dar... Dar în final aflăm că, prin schimbarea directorului şi prin o serie de măsuri de reorganizare (capitale), situaţia s-a ameliorat sau este pe cale să se amelioreze. Este foarte bine că la uzina din Braşov nu se mai pierd timp şi bani în mod ilogic, dar, mă întreb, care a fost aportul cineaştilor de la „Sahia” la rezolvarea acestei situaţii? Care este eficienţa unei critici aplicate unor fapte consumate între timp? Un astfel de film poate fi cel mult un exemplu de reţinut, o piesă clasată dintr-un dosar juridic, care păstrează depoziţiile martorilor. Însă procesul s-a încheiat, sentinţa a fost pronunţată, deci detectivul — de care vorbeam mai înainte — a ajuns prea târziu.
Trebuie să-mi mărturisesc sincerul regret că atâta abilitate profesională (căci fiImuI mărturiseşte, într-adevăr, abilitate profesională, atât pentru operator cât şi pentru regizor) a fost cheltuită în gol. Utilitatea filmului cred că se verifică doar pentru lon Moscu, pentru care
Perfecţiunea… rămâne, oricum, un exerciţiu.
