Alexandru Tatos: Actualitatea, teritoriul privilegiat al debutului
— În afară de faptul că filmul dumneavoastră de debut, Mere roşii, s-a impus atenţiei, obţinând de altfel mai multe premii naţionale şi internaţionale, el avea calitatea de a repune în lumină un mod caracteristic de a debuta în cinematografia românească: un debut oarecum târziu, când aveaţi deja un statut artistic în teatru.
— Nu ştiu dacă asta e bine sau rău, nu ştiu dacă e o notă favorabilă sau defavorabilă pentru cinematografie. Dar în ceea ce mă priveşte cred că filmul e o artă de maturitate şi de experienţă, nu numai profesională, ci şi umană.
— În schimb, ritmul în care aţi frecventat platourile, acum aflându-vă la al patrulea film realizat la mai puţin de trei ani de la premiera primului film, este diferit de cel tradiţional, Păreţi câştigat pentru cinematografie.
— Pentru moment, da. De fapt, chiar dacă am debutat cu
Mere roşii, oarecum târziu, aveam totuşi unele antecedente cinematografice. Încă din institut am lucrat ca secund la un serial cu haiduci pe care-I realiza
lulian Mihu. Pe de altă parte însă, sincer vorbind, eu am socotit şi
Mere roşii şi
Rătăcire şi
Casa dintre câmpuri — difuzat la televiziune mai mult sau mai puţin ca nişte exerciţii. Una dintre preocupările mele esenţiale la toate aceste filme a fost aceea de a-mi însuşi cât mai bine limbajul. Veneam dintr-o artă înfrăţită în aparenţă, dar în realitate, teatrul şi filmul sunt două limbi complet diferite, două arte care operează cu mijloace absolut distincte. A fost pentru mine un handicap care s-a cerut depăşit prin consolidarea în timp a unei noi experienţe profesionale, pentru că, pornind de la altă practică artistică, trebuia mai întâi să mă eliberez de un mod de gândire şi de lucru diferit, să-mi formez ochiul şi să-mi adaptez spiritul la necesităţile filmului. Ceva trebuia demontat, pus de-o parte şi construit altceva deasupra.
— Totuşi, în acest exerciţiu prelungit, se trece la un moment dat un prag.
— Exerciţiul este permanent, iar pragul-I treci de multe ori fără să-ţi propui. Sigur că încerci mereu senzaţia unei noi etape, cum cred că va fi acest al patrulea film al meu, intitulat
Frumos Anastasia trecea. Mi-am propus de data aceasta alte mijloace de expresie, fiindcă mi-am dat seama că ceea ce critica apreciase foarte binevoitor în filmele mele anterioare — autenticitatea, realismul, aderenţa la o anume problematică — începuse să-mi fie prea la îndemână. Aş fi riscat, dacă aş fi continuat pe aceeaşi linie, să-mi constitui un fel de manieră. Anastasia m-a aşezat în altă perspectivă. În primul rând este partitura dramatică cu fondul de idei cel mai profund şi mai răscolitor, din tot ce-am făcut până acum. Punerea în valoare a acestor idei, abordarea unei formule metaforice, pe care am experimentat-o, ca modalitate, în teatru, dar care funcţionează altfel în film, faptul că subiectul nu mai e luat din actualitate şi că acum sunt obligat să reconstitui realitatea altui timp, decizia mea de a nu mă opri totuşi la o reconstituire strictă, căutând transfigurări ale imaginii, în sensul sugestiilor de interes permanent din scenariul lui
D.R. Popescu — toate acestea sunt inedite cinematografic pentru mine.
— Acţiunea se petrece undeva la graniţa româno-iugoslavă, în anii războiului.
— Războiul fiind un fundal.
— lar Anastasia?
— Amintind mitul Antigonei, ea îngroapă un partizan sârb, înfruntând pedeapsa cu moartea. Aceasta e doar anecdotica. Dincolo de ea, există un întreg joc de sensuri, gestul Anastasiei fiind o atitudine faţă de lumea bântuită de haosul războiului.
— Din această perspectivă pe care aţi câştigat-o, vă socotiţi totuşi marcat într-un fel anume de filmele anterioare?
— Timpul va decide, mai ales că e vorba de trei filme de actualitate.
— Credeţi că teritoriul actualităţii s-ar putea recomanda cu deosebire pentru debut?
— Nu numai pentru debut. Cred că însăşi existenţa unui cineast, ca artist, e foarte dependentă de ziua pe care o trăieşte. Ceea ce m-a fascinat în încercarea de a face filme, filme de actualitate, a fost tocmai descoperirea în direct a actualităţii, faptul că, venind dintr-o artă a convenţiei, a metaforei, a sugestiei, care e teatrul, puteam să găsesc elementele de sugestie în realitatea însăşi. Pentru că de multe ori filmând, realitatea spaţiului în care lucrezi îţi impune o modificare a scenariului şi noi soluţii artistice de detaliu. Acest realism al observaţiei directe, care este şi de ordin moral, prin detectarea particularităţilor unui mediu social, a reprezentat pentru mine un câştig, cum fusese un câştig, la vremea sa, frecventarea marilor idei şi marilor valori ale teatrului. Doresc de altfel să fac în continuare filme de actualitate, dar numai cu partituri scenaristice de un anume calibru.
— Debutul dumneavoastră cinematografic a fost rezultatul unei iniţiative proprii, al unui act de voinţă din partea dumneavoastră sau rezultatul unor demersuri ori influenţe?
— Influenţe au existat, dar demersuri n-aş putea spune. Nimeni nu m-a tras de mânecă să vin în cinematografie, nu cred că se întâmplă aşa ceva, decât în poveşti. A debuta e o luptă serioasă, mai ales că eu veneam din teatru şi probabil că multora nu le-a convenit, socotindu-mă un soi de intrus. Cum aud la rândul meu vorbindu-se acum despre colegi ai noştri, care vin din profesiile surori, din teatru sau, mai de aproape, din rândul operatorilor.
— Vorbeaţi de influenţe…
— Doi oameni cred că au fost determinanţi pentru mine, ca cineast:
Dan Piţa, cu care am făcut institutul împreună, căutând să ne convingem unul pe altul de ideile pe care le aveam şi lulian Mihu, despre care am pomenit.
— Dar producătorii?
— Nu vreau să generalizez, în toate zonele există oameni diferiţi ca valoare şi rezultate. Vreau însă să ridic o problemă. Ceea ce este regretabil e că, uneori, indiferent cât de bine sau cât de puţin bine lucrezi, ai senzaţia că de fiecare dată o iei de la capăt. Mi se pare că, în cinematografia noastră, este încă destul de palid întâmpinat un succes şi destul de vag stimulată o consacrare. Parcă ar conta la fel de puţin — ca să dau şi nume — ce a făcut
Daneliuc şi ce-a făcut Roman. Ba dimpotrivă, Roman intră mai uşor în producţie. Nu avem, în cinematografie, un sistem — nu neapărat legiferat, ci poate nescris, spontan, elementar — de cultivare a talentului, a valorii, a calităţii. De ce aduc vorba de asta? Nu ca să mă plâng. Pentru că, de bine de rău, cum aţi observat, am de lucru şi cred că am fost apreciat pentru ceea ce am realizat, nu mă simt cu nimic nedreptăţit. Cred totuşi că ceea ce am spus mai înainte ţine de unul din păcatele cinematografiei noastre şi reprezintă una dintre frânele care o opresc în evoluţia ei. Câteodată, nimeni nu pare să se întrebe: — Staţi, dar Daneliuc sau
Gulea filmează? Eu cred că, atunci când se face un plan tematic, ar trebui, în asemenea cazuri, să se pună întrebarea: — Dar de ce stă cutare şi cutare? Pentru că sunt foarte mulţi oameni de valoare — de ce să n-o recunoaştem? lar dacă laşi să crească laolaltă florile cu buruienile şi nu asiguri, pe fiecare strat, o îngrijire specială pentru ceea ce trebure să cultivi, buruienile năpădesc lanul.
