Documentarul lunii
Nu cred că e consolator faptul că documentarul, aproape fără excepţie, pe oricare meridian, rămâne în continuare o cenuşăreasă. Nu ştiu dacă la noi se poate vorbi chiar de Cenuşăreasa, dar, fără nici o intenţie de calambur, se poate vorbi de cenuşiul în care genul se complace de mulţi ani. Nu-i un cenuşiu compact. Dar când în când — de pildă, cu ocazia festivalului de la Costineşti — pâcla se retrage dându-ne posibilitatea să cunoaştem câteva scurtmetraje demne de atenţie. Evenimentele sunt destul de rare şi chiar când apar, peste ele se trece repede. Plictisit, probabil, de completări convenţionale, publicul însuşi nu se prea arată dispus să se concentreze în faţa peliculei care prefaţează filmul la care a venit. Cronicile se ocupă, aproape fără nicio excepţie, de lungmetrajul în premieră.
Şi iată un film admirabil, un nou documentar de Mirel Ilieşiu, scăpând printre degete, pornind pe reţea de unul singur sau însoţit doar de graba responsabililor de săli, niciodată mulţumiţi când programul se lungeşte cu suplimente neincluse în taxa de intrare.
Documentarul care a acompaniat premiera filmului Sandei Faur şi al lui
Gheorghe Turcu,
Cine iubeşte şi lasă, se ocupă de persoana şi opera unuia dintre cei mai interesaţi pictori contemporani,
Dan Hatmanu. Ca de fiecare dată,
Mire Ilieşiu caută şi găseşte o consonanţă între subiectul filmului şi obiectul lui. Cineastul alege tonul confesiunii. Textul e spus la persoana întâi: „Sunt pictorul Dan Hatmanu. M-am născut în comuna Scobinţi, judeţul Iaşi..." Mărturisirea câştigă de la bun început printr-o sinceritate care combină cuceritor sentimentul valorii proprii cu un soi de autoironie care nu viează numai vârstele îndepărtate, numai perioada de la liceu „când fiind cel mai fricos, intram dimineaţa în clasă al treisorezecelea, împins de colegi, să nu le meargă lor rău”.
Autorul susţine cu un secret amuzament dialogul dintre o spovedanie numai pe jumătate mucalită şi o imagine menită să întărească acestă perpetuă autopersiflare, care nu e decât expresia unui intelect superior. Când artistul îşi poate permite să se auto-ia peste picior, înseamnă că are încredere în opera sa (uite-o!), în publicul său (iată-l şi pe acesta), în opiniile unor critici de prestigiu, şi priviţi-i şi pe ei apărând la început în conclav într-un tablou foarte special, apoi chipul lor pictat devine chipul lor real: lon Frunzetti, Dan Hăulică, Vasile Drăguţ.
Scurtmetrajul este interesant, pentru că are toate datele unui bun documentar, dar este entuziasmant pentru că de la cap la altul refuză tonul doct al impersonalelor monografii, căutând, cum ziceam, şi cinematografic, timbrul unui artist cu o pecete inconfundabliă, cu un umor specific şi, repet, cu o doză de autoironie care se întâlneşte foarte rar pe ecran, autorii fiind cel mai ades vrăjiţi de imaginea proprie, de succesele lor reale sau doar închipuite.
Ca aproape întotdeuna, cineastul lucrează cu sufletul pe masă. Eroul său îl urmează, încearcă să se explice, şi tu, spectator, nu poţi să nu înţelegi ce e dincolo de experienţa lui expresionistă, ce e dincolo de prefăcuta lui naivitate, de timiditatea pierdută în facultate, fiindcă, zice vorbitorul, „mi-a intrat în cap că-s şi eu artist”.
Dacă îmi daţi voie să mă exprim în stilul filmului, voi spune că la sfârşitul „completării” acei spectatori care nu ştiau încă, au impresia că şi lor le-a intrat în cap că au cunoscut un artist. De fapt, doi. Unul e muza filmului. Îl cheamă Dan Hatmanu. Altul e poetul. Îl cheamă Mirel Ilieşiu.