Interpreţi şi roluri
Femeia aceea fragila, care vede „faţa nevăzută” a unor lucruri, fiinţa aceea bântuită de imagini, în
Hyperion şi femeia care urca, împovărată de sacoşe, o scară de bloc în
Alo, aterizează străbunica, sunt una şi aceeaşi cu zeloasă gazetariţă din mai noul
Cine iubeşte şi lasă, cu inepuizabiIa împărţitoare de soluţii de viaţă; sunt una şi aceeaşi cu
Adela Mărculescu, actriţa deloc, dar chiar deloc răsfăţată de film. La drept vorbind, perspectivele vreunei excesive mângâieri din partea cinematografului nu se întrevăd nici acum, la vârsta plinei maturităţi pentru că interpreta nu pare câtuşi de puţin dispusă să se refugieze într-un gen anume.
Frumuseţea, eleganţa interioară, cărora li se adaugă semnele unei certe instrucţii intelectuale i-ar fi hărăzit, ele singure, rolurile acelor personaje distinse dar cărora puţini cineaşti ştiu să le dea o justificare, până la capăt. Căldura, vulnerabilitatea, totala neaderenţă la ceea ce ar putea însemna pitoresc l-au deschis mai degrabă porţile către film, atât cât i-au fost ele date la o parte. Aşa se face, că exceptând
Hyperion-ul lui Mircea Veroiu, acea partitură de excepţie, cu trăiri la margine de vis şi de realitate, prima reacţie în faţa veştii distribuirii Adelei Mărculescu într-o peliculă sau alta a fost, mai degrabă, una de deconcertare. Ce să caute actriţa într-o comedie precum
Alo, aterizează străbunica? pâna la urma, ştim ce a găsit: imaginea încărcată de tandreţe a unei femei care se ignoră pe sine însăşi, în vălmăşagul vieţii de toate zilele. Întâmplarea face ca întrebărilor puse de acest film să le răspundă, într-un fel, ziarista Andra Trifan în
Cine iubeşte şi lasă, personajul de ultimă oră al Adelei Mărculescu. Specialista inimilor în restrişte ştie de unde să ia şi unde sa orânduiască fiecare „felie de viaţă”, de viaţă a altora, pentru că în ceea ce o priveşte, ora interogaţiilor o găseşte nepregatită. Instinctul actriţei a condus eroina în plina realitate a tristeţii unei bătălii pierdute şi a făgăduinţei unui război câştigat.
