REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

De urmărit


     Primul lungmetraj al lui Nicolae Constantin Tănase, Lumea e a mea, este o melodramă mizerabilistă de un fatalism agresiv ca un baros în cap (Tănase n-are încă 30 de ani), însă e departe de a fi un film cenuşiu – e spectaculos, ba chiar eclatant. În contrast cu devitalizarea cultivată (efect al eclerajului, al cadrelor lungi, al numărului mic de mişcări de cameră etc.) de o bună parte din cinema-ul internaţional căruia i se spune „de artă“, Lumea e a mea e regizat într-un stil cu „de toate“ – filmări din mână, grosplanuri, slow-motion, efecte „impresioniste“ (destul de mecanice: de pildă, bubuituri pe banda sonoră, care exprimă starea de spirit febrilă a eroinei), coşmaruri şi fantezii (tot de-ale eroinei) realizate prin recurs la CGI. O imagine recurentă cu protagonista coborând înecată spre fundul mării, imagine ce face parte dintr-un coşmar al ei, este glossy de-a binelea. Punct culminant al imagisticii acvatice şi de înec, premonitoriu-onirice, de care filmul e plin, este un cadru cu puhoaie spumegânde invadând şi acoperind lumea eroinei – străzile oraşului ei de la malul mării. Oricât de criticabil ar fi acest grandilocvent laitmotiv al înecului – pe motivul lipsei de originalitate şi de subtilitate, şi al sufocantului său determinism dramaturgic, al insistenţei cu care pecetluieşte de la bun început soarta personajului –, sunt impresionante ambiţia şi capacitatea lui Tănase de a produce asemenea imagini dintr-un buget total de nici 200.000 de dolari (bani adunaţi fără participarea la concursul CNC). Parada lui tinerească de muscularitate stilistică (amintind de a regretatului Cristian Nemescu) asigură, prin tonicitatea ei implicită, un fel de contrapondere la traiectoria abrupt-descendentă, din-rău-în-şi-mai-rău-în-tot-mai-rău, a personajului principal. E vorba despre o liceană în vîrstă de 16 ani (Ana Maria Guran), a cărei viaţă o ia cu mare viteză la vale atunci când, aflându-se în legitimă apărare, loveşte o colegă (Iulia Ciochină) pe coridoarele şcolii. Colega, care a atacat-o pe eroină după ce-a văzut-o cu prietenul ei (Florin Hritcu), este fiica unuia dintre puternicii oraşului, pe care directorul şcolii îl tratează cu slugărnicie; asta în timp ce protagonista împarte un apartament de bloc cu o bunică muribundă (pe care Tănase o ţine iniţial în afara cadrului, nelăsând spectatorul să-şi dea seama decât treptat că protagonista, în timpul unei conversaţii telefonice cu o prietenă, schimba nişte scutece de om bolnav), cu o mamă zombificată (ştearsă şi ca personaj) şi cu un tată nu doar brutal, ci şi ameninţător-libidinos (stereotipul lumpen-brutei în maiou). Nedreptăţită pe faţă de directorul liceului, neprotejată de părinţi, simţindu-se la fel de fără ieşire ca peştişorul de acvariu din biroul directorului (simbolismul filmului chiar nu e deloc subtil), eroina are o izbucnire de furie neputincioasă, care-i înrăutăţeşte şi mai mult situaţia la şcoală. Şi e doar începutul. De la un punct încolo nu mai e nimic de aşteptat de la acest film, pe plan narativ, cu excepţia altor şi altor violări ale inocenţei eroinei; povestea ei a fost concepută ca un calvar. Dar măcar nu stă fizic pe loc în timp ce laţul i se strînge în jurul gâtului, ci se duce cu capul înainte, ducând întregul film după ea cu viteză, ocazional glorificată de Tănase şi de directorul de imagine Daniel Kosuth în ralantiuri cu pletele ei vălurindu-se şi cerceii ei mari bălăngănindu-se la fiecare pas. 
     Unul dintre lucrurile pe care Tănase şi scenarista Raluca Mănescu le fac bine, şi care nu ţin de tehnică, este că nu iau de sus preocupările din zona mall-uri şi manele ale eroinei şi ale celorlalţi liceeni din film – cultura acestora. Revenind la tehnică, regia actorilor adolescenţi şi post-adolescenţi este excepţională: Tănase i-a făcut pe aceşti actori – dintre care unii, începând cu protagonista, nu aveau la activ nici o experienţă actoricească semnificativă – să i se deschidă şi să i se încredinţeze total. Mostre excepţionale sunt, de pildă, două secvenţe cu protagonista şi cu băiatul pentru care s-a bătut cu cealaltă fată. În prima secvenţă, protagonista, care deja fuge de lume, încearcă să se refugieze la el acasă, iar băiatul, care în mod evident nu e nici pe departe la fel de prins de ea cum e ea de el, ia o scurtă pauză de la vopsitul pereţilor ca s-o dezvirgineze, cu părinţii lui în camera alăturată. Ea n-a venit acolo pentru asta, dar se pomeneşte că nu mai poate da înapoi. El nu e brutal, dar e grăbit şi superficial – fuşereşte mângâierile atât cât se pot fuşeri, fără să lipsească de tot. E clar că fata va încerca ulterior să idealizeze experienţa, s-o facă mai satisfăcătoare în memorie. Nimic care să nu se mai fi pomenit pe ecran în trăirile acestor liceeni din timpul unui act sexual nesatisfăcător, nimic care să nu fi fost dramatizat şi în multe alte filme cu adolescenţi (neromâneşti), dar felul în care Tănase, Mănescu şi actorii construiesc momentul, secundă după secundă, preocupaţi în permanenţă de expresivitate, tot e ireproşabil. La fel şi secvenţa de mai târziu în care ea vine după el şi, de faţă cu doi tovarăşi de-ai lui, îi cere socoteală pentru cum a tratat-o, iar el – nu fără împunsături de jenă interioară (dacă nu de vinovăţie), dar plusând cu atât mai abitir în golăneală, jucând pentru aplauzele galeriei formate din cei doi tovarăşi – o izgoneşte. 
     Nicolae Constantin Tănase e foarte talentat, iar tehnic ştie deja să facă bine multe lucruri. Rămâne de văzut cum va continua formarea lui şi dacă ea va rezulta în filme importante. Şansele sunt bune.
 
 
(Dilema veche, 17-23 septembrie 2015)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: andrei gorzo, cronica de film lumea e a mea, lumea e a mea film, nicolae constantin tanase

Opinii: