REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

Aferim! şi westernul (II)


     La vremea lansării lui Django Unchained, Tarantino şi-a declarat "ura" faţă de "rasistul" John Ford, aducând ca argument nu doar legenda că, în westernurile regizate de acesta, indienii ar fi trataţi ca nişte "zombi fără chip", ci şi episodul biografic în care, la 21 de ani, Ford făcuse figuraţie sub bagheta lui D. W. Griffith în Naşterea unei naţiuni (1915), călărind eroic cu o glugă Ku Klux Klan pe cap. Ca intervenţie pe terenul istoricilor de film, tirada lui Tarantino e lesne demolabilă (a şi fost demolată de critici precum Kent Jones). Însă ce mai face această tiradă, cu preţul nedreptăţirii lui Ford, este să revendice o însemnătate politică pentru faptul că westernul lui Tarantino nu se plasează în tradiţia fordiană, nu vorbeşte "limba" acestuia - identificată de Tarantino drept limba miturilor istorice oficiale, ipocrite, rasiste etc. Prin contrast, "limba" cinematografică în care e compus Django e în mod implicit declarată contestatară, emancipatoare etc. Această "limbă" - fondul principal de stileme şi toposuri cinematografice cu care lucrează aici Tarantino - are trei surse principale. Una este fenomenul cinematografic american (de la începutul anilor '70) căruia i s-a zis blaxploitation - un ciclu de filme low budget punând în scenă fantezii de revanşă rasială, cu supermeni afro-americani care umileau baştani albi, le luau femeile etc. O a doua sursă, încă şi mai rău famată, o constituie literatura şi cinematograful de exploatare senzaţionalistă (exploitation) a tematicii sclavagismului nord-american, tematică ce devine sursă de inspiraţie pentru scenarii şi scenografii pornografice, cu sculpturale trupuri afro-americane folosite sexual şi torturate din motive patologice de stăpâni degenerat-aristocratici. (În zona asta, reperul numărul unu pentru Django e filmul Mandingo, din 1975.) În fine, cea de-a treia sursă e westernul italian sau spaghetti, nu în ultimul rând subspecia care s-a dezvoltat la sfârşitul anilor '60 şi căreia i s-a spus "spaghetti rosso" - denunţătoare a expansiunii americane în Lumea a Treia (a cărei sinecdocă e Mexicul) şi clar influenţată de ideea lui Frantz Fanon că, pentru oprimaţi, recursul la violenţă e purificator. (Filmele aparţinând acestei subspecii pot fi căutate după numele scenaristului Franco Solinas, care coscenarizase şi La Battaglia di Algeri.) Prin faptul că e compus într-o "limbă" derivată din asemenea surse, Django Unchained emite nişte pretenţii importante. "Limba" lui se opune stilului hollywoodian "înalt" - solemn, sobru ş.a.m.d. - socotit îndeobşte a se potrivi cel mai bine unui subiect precum tragedia sclavilor afro-americani (şi ilustrat exemplar de un film ca12 ani de sclavie). Din perspectiva anti-fordistă a lui Tarantino, acela este stilul establishment-ului, al statu quo-ului, al culturii oficiale care a făcut un model din John Ford. În contra acestei culturi, Django se recomandă ca un film compus chiar în limba oprimaţilor, căci blaxploitation-ul, spaghetti-ul şi exploitation-ul de tip Mandingo sunt genuri ale lor - rău famate, declasate, lumpen-genuri. Printre altele, gena sa de blaxploitation - de fantezie revanşardă - l-ar face mai viguros decât un film tradiţional (cu aspiraţii la stil "înalt") despre sclavie, deoarece sclavul ar fi prezentat acolo doar ca un obiect al compasiunii, o victimă care nu poate face nimic. În replică la aceste pretenţii se pot spune multe lucruri. De pildă, se poate întreba dacă blaxploitation-ul - ale cărui fantezii de revanşă rasială le erau vândute afro-americanilor de producători cel mai adesea albi şi cinici - e cea mai potrivită sursă de citate aprobatoare pentru un cinema care se doreşte emancipator. În aceeaşi logică, încă şi mai suspectă e defilarea cu citate dintr-un film ca Mandingo, rău famat pe motiv că reprezentarea sclavagismului ar fi acolo orientată către producerea de gâdilături pornografice. Nu în ultimul rând, se poate afirma că miza politică a lui Django e mai mică decât a vechilor spaghetti-westernuri politizate: dacă ele prezentau revanşa rasială ca pe o chestiune colectivă, Django o prezintă ca pe o chestiune individuală; şi dacă ele incitau pe bune la violenţă, reparaţia pe care o oferă Django se reduce la inventarea post-factum a unui erou de "folclor", răzbunător al sclaviei. În fine, discuţia e complicată.
     Înainte ca Aferim! al lui Radu Jude să fie văzut, s-a spus despre el, pe baza subiectului şi a posterului, că e un Django românesc. Nu numai că nu e, dar de fapt e şi greu de imaginat un echivalent românesc al lui Django. A-l reprezenta pe sclav, într-o cheie de fantasmă, cum îşi ia revanşa, o fi sau n-o fi, din perspectiva emancipării, un pas înainte, un pas dincolo de a-l reprezenta doar cum suferă, dar evident că mai întâi e nevoie de cât mai multe reprezentări de-al doilea fel. Or, în România, documentarea artistică a sclaviei romilor e încă sărăcăcioasă, iar documentarea ei cinematografică aproape că nu există. Apoi, medierea postmodernistă a accesului la temă şi la epocă prin alte texte cinematografice îi pune unui regizor român cu totul alte probleme decât îi pune lui Tarantino. Acesta din urmă îşi permite să opteze polemic pentru texte spaghetti, blaxploitation şi exploitation gen Mandingo - în loc să-l pastişeze pe Ford, de pildă (cum îl pastişează Spielberg în War  Horse) - pentru că are de unde alege. În schimb, care erau opţiunile lui Jude? Dintre ce reprezentări cinematografice ale secolului XIX românesc, intrate în conştiinţa unui public larg, avea de ales? Romanţa istorică asociată cu Sergiu Nicolaescu şi mai ce? (Până şi echivalentul ei cu semn schimbat - din plusul naţionalismului desuet în minusul complexului identitar exhibat cu voluptate - e greu de întâlnit într-o formă cinematografică, în filme cu acţiunea plasată înainte de secolul XX.) În aceste condiţii, soluţia lui Jude este să citeze tot westernul, dar westernul în general, cu vreo câteva trimiteri punctuale, deloc săritoare în ochi, la marii săi clasici, începând cu Ford. Mult mai dens decât intertextul său cinematografic este intertextul pe care Aferim! şi-l croieşte din literatura română folclorică şi cultă. Dar asta-i o altă poveste.
(Dilema Veche, 12-18 martie 2015,)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: aferim film, andrei gorzo, cronica de film aferim, radu jude, western

Opinii: