REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



De-aș fi… Harap Alb


     Marea dificultate de care s-a lovit Gopo în tentativa de a croi un veşmânt cinematografic Poveștii lui Harap Alb a fost, cred, de natură lingvistică. „Simple replici — scrie G. Călinescu în lon Creangă — repetate de veacuri, ajunse la o conciziune extremă, la o lustruire de cremene." Apoi,  în continuare: „Creangă este o expresie monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numeşte poporul român, sau mai simplu e poporul român însuşi surprins într-un moment de genială expansiune". Cum să preschimbi şi să fixezi această expresie, acest moment, limbaj filmic? A „crengiza" în literatură e imposibil ; a „crengiza" în film, cu atât mai mult. E un fapt de care Gopo şi-a dat repede seama, renunţând la orice „restituire" în spirit a basmului. Regizorul a recitit în felul său paginile lui Creangă și a hotărât, vrând-nevrând, o interpretare autonomă, o variaâiune modernă pe tema modelului clasic. Opțiunea aceasta rezultă chiar şi din titlu : nu Povestea lui Harap Alb, ci De-aș fi… Harap Alb, adică o ipoteză sau, mai.precis, o ipostază din cele posibile şi îngăduite în cinematografie.
     Calchiind procedeul „teatrului în teatru", Gopo și-a inrămat imaginatia într-o formulă (de loc stingheritoare) de „basm în basm”, unde povestirea se națte o dată cu acţiunea, aceste două elemente potențându-se reciproc, determinând progresia episoadelor, împletindu-se organic şi consecvent. (Trebuie precizat că raportui dintre ele nu e de subordonare., acțiunea nefiind „ilustrarea" în imagini a povestirii, ci însăși povestirea în acțiune.) După ce a fixat astfel o structură narativă, Gopo şi-a pus problema limpezirii relațiilor cuzale ce determină impulsurile şi gesturile personajelor, atenția fiindu-i atrasă în spcial de figura Spânului. Vrând să-i împrumute o biografie, o “istorie”, Gopo a făcut din Spân un fecior de crai, domnitor al unei împărăţii învecinate, cândva cotropite cu oaste de însuşi tatăl lui Harap Alb. Mobilul tuturor acţiunilor întreprinse de Spân în raport cu Harap Alb, devine aşadar răzbunarea, iar sensul întregii povestiri se colorează cu tonurile şi nuanţele unui caz de vendettă familială.
     Dar nevoia de „istorism" a regizorului nostru se izbeşte necontenit de atemporalitatea şi aspaţialitatea specifice basmului. Gopo caută să înlăture această contradicție, asimilând parcă sugestiile lui Zoe Dumitrescu-Buşulenga, pentru care Povestea lui Harap Alb este „marele basm baroc": ajutat de scenograful lon Oroveanu, Gopo creează, într-adevăr, un cadru plastic baroc, cu reminiscenţe britanice în arhitectură şi flamande sau spaniole în costume (ba chiar şi românesti — foarte stilizate — la câteva personaje). Plasând, din punct de vedere al timpului, povestea lui Harap Alb într-un vag, târziu Ev Mediu european, Gopo n-a exploatat însă pe deplin libertatea spațială oferită de basm : „locurile" filmului sunt puţine (şi puţin diversificate, nu dau senzaţia „globală" a zborului propus de calul năzdrăvan, din carte: „Am să zbor lin ca vântul / Să cutreierăm pământul" ! Aceasta şi pentru că autorul filmului respinge de plano elementul supranatural, miraculosul. Dimpotrivă, Gopo e mereu preocupat să denunte lipsa de temei a miraculosului, să-şi demitizeze şi să-şi „deseroizeze" personajele. E adevărat că nici la Creangă caracterul „eroic" al lui Harap Alb nu stă în vitejie, în calităţi excepționale, ci în bunătate, în “milostenie". O bunătate însă care devine principiu fundamental de conduită, bogat în variate şi active consecinţe. Fireşte, e vorba de o atitudine romantică. Or, natura artistică a lui Gopo e realistă, lucidă, de o cerebralitate de multe ori rece. Cu toate acestea, există o afinitate certă între Gopo şi scrisul lui Creangă. Dacă acceptăm teza lui Călinescu, după care “Creangă foloseşte un procedeu tipic autorilor cărturăreşti (...) și anume, paralela continuă, dusă până la beție, între actualitate și experienţa acumulată", trebuie să recunoaştem că aceeaşi metodă apare şi la Gopo. Dar cu alte rezultate. La Creangă expresia e autentic populară, simplă, firească; la Gopo, e evident neologistică şi cultural complicată. „Experienţa acumulată” care-l interesează pe regizor nu mai e cea strict ţărănească, exprimarea nu mai are loc prin locuţiuni cristalizate în graiul poporului, ci prin elemente de limbaj eterogene, mai puţin specifice. Ceea ce Creangă a câştigat în adâncime, Gopo încearcă să recupereze în lărgime.
     De aici şi diferenţele în ce priveşte factura umorului. Creangă e jovial şi ţărăneşte hâtru, în timp ce Gopo are înclinații spre aşa-numitul „umor sec" de marcă intelectuală, citadină, el cultivă paradoxul şi anacronismul, tinzând, în ultimă instanţă — ca un veritabil cineast ce e — spre obţinerea “gag"-ului de efect. (De altfel, o asemenea modalitate comică evoluează mână în mână cu acţiunea de demitizare.)
      Rămânând baroc, în sensul arătat, basmul lui Creangă pierde, în filmul lui Gopo, aproape orice tentă romantică, pentru a se constitui într-o specie nouă la noi, pe care aş îndrăzni s-o numesc: basm neologistic. Neologistic în substanţa umorului (amuzantă şi revelatoare e „săgeata în două trepte" ca rachetele erei noastre — trimisă în lună de noul Păsări-Lăţi-Lungilă), în ambianţă (baroc european), în procedeele de limbaj ale naraţiunii filmice. Mai sunt, desigur, şi pete de culoare folclorică (cheful şi cântecul de chef, cântat cu vioiciune), dar ele nu au o pondere specifică în întregul filmului.
      Cu De-aş fi... Harap Alb, Gopo operează o desprindere mai mult sau mai puţin energică, dacă nu chiar o ruptură, de copilăria noastră (şi a lui). Prin acţiunea de „neologizare", el caută un limbaj de o mai vastă şi mai imediată circulaţie, fiind ştiut că filmul — alături de muzică, de pictură şi de sculptură — este arta cea mai larg accesibilă. E bună calea aleasă de Gopo, acest „culoar", cum îi place lui însuşi să spună? Greu de răspuns, pe loc. Personal, cred că tocmai expresia cea mai autentică, necontaminată, a firii, a înţelepciunii, a umorului unui popor, netezeşte drumul cel mai drept spre universalitate. Oricum însă, nu se poate nega că şi propunerea lui Gopo e o soluţie, un „culoar" posibil...
     Luându-şi rămas bun de la o literatură care a încântat şi a hrănit imaginaţia celor trecuţi mai de mult de vârsta fragedă, Gopo a încercat şi a reuşit în bună măsură să fascineze, într-un chip nou, proaspăt, ochiul şi mintea copilului — şi a adultului — contemporan. E, acesta, un merit incontestabil. Pe atare linie, ar mai rămâne, după părerea mea, un lucru de adâncit: obţinerea unui echilibru mai armonios între acţiunea corozivă de demitizare (ceea ce înseamnă distrugere, anulare de vechi mituri) și umplerea golului cu valori noi. Basmul tradiţional avea – netăgăduit - o anumită vrajă. Astăzi, Gopo o destramă: va trebui s-o ţeasă la loc cu o urzeală nouă. Numai așa o operă de amuzantă  şi lucidă demistificare poate avea şansa să devină şi o operă de poezie.
     De poezie mai are şi Gopo nevoie.
 
(vol. "Experiență și speranță")


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film de-as fi... harap alb, de-as fi... harap alb film, ion popescu gopo

Opinii: