REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



De-aș fi Peter Pan


     Curaj sau inconștiență? Cum poate fi oare considerat gestul de a intra în producție (implicit „în concurență” ― oricât de bizar sună acest lucru!) simultan cu asul mondial al copilăriei și efectelor speciale pornind de la același subiect din literatura universală?
     În mod inevitabil, aprecierea rezultatului ― chit că nu suferă comparație! ― nu poate evita... comparația!
     Spielberg se revendică de la pionierul Méliès și inegalabilul Disney cu al său film de animație Peter Pan din 1953. Naghi poate fi bănuit de o reverență față de Gopo, dar care se oprește la formula „de-aș fi”.
     Cineastul transoceanic își propune „un film de familie”. Regizorul român doar un film „pentru cei mici”. Din start, o subestimare, căci copiii autohtoni s-au emancipat și preferă să adauge la costul biletului de cinema câțiva lei în plus și să închirieze caseta filmului american, pe care ― eventual ― să o vadă împreună cu părinții! Un risc de care, de acum încolo, trebuie ținut seama!
     Miza mai modestă (ca să nu mai vorbim de buget!) a determinat anume reducții în seria peripețiilor, făcând loc în schimb unor divagații ce se vor spirituale „actualizări/ localizări” cum ar fi „explicația științifico-fantastica” aplicată, în decorul suprarealist al vulcanilor noroioși, basmului binecunoscut prin atașarea „coperților” unei alte povești cu un cristal capabil să faciliteze călătoria pe „orice culoar energetic din oricare sistem planetar”; sau „manifestațiile de protest” sugerate de episodul originar în care ostatecii sunt obligați să strige... „Jos regele”, acum scandându-se din proprie inițiativă „Jos medicamentele”. Să fie vorba de un sens abscons vizând noțiunea de... paleativ?
     În aceeași ordine a obscurelor semnificații, nu poate fi trecuta cu vederea o licență... „religioasă”: într-un mediu anglo−saxon o biserică ortodoxă împânzită de zâne ― îngerași copile mai mult sau mai puțin grațioase stupid plasate prin firide, substituind o Zâna Clopoțel nostim miniaturizată în versiunea americană.
     Invenția dramaturgică s-a limitat cam la  lipsa de inspirație ― inevitabil ― rasfrângându-se și asupra concepției (termenul e cam pretențios în cazul de față) personajelor. Protagonistul Peter Pan e pur și simplu un prichindel dezorientat care-și debitează replicile tragând cu coada ochiului la aparatul de filmat, care aparat nu se știe din ce motiv e deosebit de „crud” cu unele personaje mature, în special feminine. Precoce adolescentă, Wendy cochetează stângaci nu cu partenerul, ci cu... spectatorii.
     Personajele de planul doi — orfanii și pirații (la „serviciile” indienilor s-a cam renunțat!) ― în linii generale, au fost bine alese din punct de vedere fizionomic, dar atât copiii, cât și actorii (cu o excepție: întruparea hazlie a Crocodilului Tic Tac) au fost abandonați improvizației necontrolate și implicit inestetice. Ca sa nu mai vorbim de antagonist, Căpitanul Cârlig, devenit la Hollywood „titular”, la Buftywood simplu diletant. Și aceasta în condițiile în care atât directorul artistic, cât și cel economic nu s-au dat în lături să se angajeze în figurație ca pirați.
     Dar cel mai supărător lucru sunt inadecvările sonore, aici deschizându-se capitolul altor probleme „discutabile”: temeritatea ecranizării unei partituri muzicale și a unui libret care, nu cu mult timp în urmă, au stat la baza unui spectacol de operă cu mare succes de casă, timp de trei ani. În prezenta translare pe peliculă, fervoarea acelei montări (datorate regizorului Alexandru Tocilescu, secondat de Gelu Colceag, și gruputul „Voces Primaverae” condus de Claudiu Negulescu), s-a transformat într-un conglomerat eteroclit, rezultat din neomogena muzicalitate și plasticitate a interpreților, respectiv cântăreților, din inutilele momente corale, intruziuni „de tristă amintire”.
     Din discursul regizoral, rostit la conferința de presă „for promotion”, trecând peste justificările de ordin material (materialist s-ar putea zice, când de fapt nevralgice sunt gravele deficiențe de ordin... spiritual (!), iar... cine se scuză, se acuză!), merită redată pentru posteritate, cât și pentru eventualii spectatori, indiferent de vârstă, exclamația spontană, fără urmă de spirit (auto)critic: „Țipă talentul în noi!” Tot fără brumă de ironie afirmându-se de către un profesionist al condeiului foarte onorabil: „Spielberg ar avea ce învăța de la dumneavoastră!” Fără (alte) comentarii: doar un pas de la feerie la butaforie.
 
(Noul Cinema nr. 7/1992)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, de-as fi peter pan, gheorghe naghi, irina coroiu

Opinii: