Scurtmetrajul Trafic (“Palme d‘Or”, 2004) anunţa apariţia unui regizor rece şi cerebral, preocupat mai puţin de subiect cât de crearea şi inducerea unei stări. Lungmetrajul Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii corectează această primă impresie. Cătălin Mitulescu nu este nici rece nici cerebral, dar se confirmă a fi un creator de stare.
Povestea Evei Matei şi a familiei sale se petrece într-o amărâtă mahala bucureşteană de-a lungul anului 1989. Un frate mai mic belaliu care răceşte din te miri ce şi viseză submarine, o mamă copleşită de grijile casei, un tată expert în imitaţii, un vecin periculos pentru că este securist notoriu, fiul vecinului (Alexandru zis Vomică) coleg de şcoală şi curtezan al Evei, un alt vecin nou venit şi indezirabil politiceşte, locuitorii mahalelei printre care tradiţionalul sărac cu duhul, sunt personajele ţesăturii narative. Viaţa de zi cu zi din casa Matei, relaţiile lor cu vecinii, necazurile Evei la şcoală, transferul ei de la liceul Bălcescu la şcoala profesională, prima decepţie în dragoste pentru că Vomică e un laş manevrat de taică-său securistul, prima experienţă sexuală a Evei după împăcarea cu Vomică, sunt evenimente coagulate printr-un unic liant: dizidenţa latentă a unui popor sătul de Ceauşescu. De la copiii de şcoală primară şi până la bunici toată lumea nu se gândeşte decât la evadarea din infernul comunist şi la moartea dictatorului.
Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii este un film greu de definit pentru că el încearcă să îmbine mai multe planuri. Planul realist (servit impecabil de scenografia lui Daniel Răduţă) acoperă tot ceea ce înseamnă ambianţa mahalalei, secvenţele de şcoală şi de viaţă cotidiană din familia Matei (nota 10 pentru Carmen Ungureanu în rolul mamei). Vehicolul planului fantezist-poetic este în exclusivitate personajul Lalaliu, fratele Evei, care deşi e foarte prezent în povestire fantazează rar, ceea ce face ca echilibrul dintre real şi imaginar să şchioapete. În schimb, cel de al treilea plan, al conflictului politic, are o mare doză de naivitate puerilă explicabilă prin faptul ca eroii principali sunt copii, dar şi prin faptul că, în 1989, Cătălin Mitulescu nu avea decât 17 ani (adică tocmai vârsta Evei).
Greul filmului cade pe umerii Dorotheii Petre (premiul de interpretare la Cannes, secţiunea “Un certain regard“). Dificil de spus cât se datorează performanţa ei unor reale talente actoriceşti (după părerea mea mai evidente în Ryna), şi cât indiscutabilei carisme pe care o radiază. Ea face parte dintre acele actriţe pe care aparatul de filmat le iubeşte. E de ajuns să zâmbească şi ecranul se luminează. Tot ceea ce face e atât de firesc, iar relaţia ei cu micul Timotei Duma (Lalaliu) generează momentele cele mai ataşante ale filmului.
