REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

Viața adevărată este în altă parte: “Dincolo de calea ferată” - cronică de film


     Viața adevărată nu este nici dincolo, nici dincoace de calea ferată. Nu o găsim nici în Occidentul (Italia) din care tocmai s-a întors Radu, protagonistul (Alexandru Potocean), nici alături de Monica, femeia iubită (Ada Condeescu), sătulă să-l tot aștepte. Sentimentul care nu mi-a dat pace văzând filmul lui Cătălin Mitulescu este unul ușor de numit, în trena unui cunoscut vers, "viața adevărată este în altă parte" ("la vraie vie est ailleurs"). Poate acolo unde vor ajunge trenurile care sfâșie cu țipătul lor liniștea nopților celor nimeriți prin apropiere, asemenea eroilor noștri. Trenurile care transportă vieți necunoscute către undeva, "în altă parte" și a căror trecere fulgerătoare lasă în urmă o melancolie a imaginării altor existențe, proprie primelor filme ale lui Mitulescu, Trafic (Palme d'Or pentru scurtmetraj), Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii (Premiu pentru Dorotheea Petre în cadrul secțiunii Un certain regard). Ne amintim lenta alunecare a vaporului strălucind din toate încheieturile, din finalul debutului în lungmetraj. Filmele aveau să câștige o fluiditate regăsită, acum, în  Dincolo de calea ferată. Ocolind intermediarul Loverboy, ea se afirmă ca adevărată marcă a cinematografului practicat de Cătălin Mitulescu. I-am putea da și un alt nume, am putea vorbi de o tristețe a neașezării, a neadecvării. Încă de la începutul revederii celor doi, Radu și Monica, tineri soți despărțiți de lunga absență a bărbatului plecat la muncă în Italia, nimic nu pare a fi la locul lui. Rochia femeii, vizibil de sărbătoare, cam șuie și imitând, prost, ultima modă transpusă în material ieftin, nu ar avea ce căuta acolo. Este limpede că purtătoarea ei a venit pe fugă, a lăsat în urmă o petrecere, pentru a se achita de obligația unei întâmpinări stânjenitoare, departe de orice bucurie a regăsirii. Aflați de o parte și de alta a străzii, un camion trecând glonț le mai întârzie cu o clipă revederea. Monica răspunde fără chef întrebărilor bărbatului, monosilabic sau repetă întrebarea, parcă pentru a mai câștiga timp înaintea eventualului asalt al unei chestionări firești între doi soți care nu s-au văzut de mult. "Ce-i cu rochia asta?. Ce-i cu rochia asta? sună și replica ei. Ce faci? Bine. Fumezi? Ți s-a părut. Ai tăi ce fac? Bine. De ce n-ai răspuns la telefon? N-am răspuns". Eroina încearcă chiar și un fel de mică fugă din fața unor inevitabile explicații, pretextând pofta de o înghețată. Așa, pe nepusă masă. Nici o adiere de tandrețe, nici un gest de apropiere. Femeia ridică un perete de gheață între ei. O îndepărtare pe care protagonistul parcă o presimțea încă din orele petrecute în autobuzul plin cu migranți, când descopeream pe chipul subtilului actor Alexandru Potocean o vagă oboseală, un nemărturisit refuz de a se lăsa absorbit de euforia întoarcerii, indiferență chiar și în fața unui peisaj știut, mai mult ca sigur, din alte drumuri. Bănuim că înstrăinarea femeii s-a instalat ajutată fiind și de voința ei de a se desprinde dintr-o viață în care nu se mai recunoaște. Altfel, nu i-am înțelege toate acele porniri care, în mod normal, ar trebui anihilate, odată ajunși în casa lor de dincolo de calea ferată. Eroina Adei Condeescu își joacă destinul pe muchia fragilă dintre drama ruperii și impulsul feminin al micii răzbunări. Nu vrea să fie surprinsă cu garda jos, este mereu în ofensivă, își controlează fiecare gest: Radu toarnă vin în pahare, într-o tristețe de parastas, dar Monica nu așteaptă să închine, se repede să bea, ca și cum i-ar fi sete și atâta tot. Sau, poate vrea să-și facă singură curaj, înaintea unei mărturisiri care o arde. Ar vrea să scape mai repede, pentru a-și vedea de ale ei. Autorul își construiește filmul, în această primă jumătate a lui, făcând loc ambiguității (nu degeaba îi place Lynch), o lasă să pătrundă în corpul filmului, pentru ca, de acolo, să neliniștească, să provoace. Este o amânare programatică, bine ținută sub control, o acumulare în vederea exploziei. Când socotește ea, femeia atacă, nu umblă cu ocolișuri. Încape destul cinism în această tactică de a lăsa tăcerile și vorbele în doi peri să pregătească asaltul spovedaniei și al reproșurilor pe post de lămurire: "Trebuie să-ți spun ceva. Te-am înșelat" (nu vom afla dacă este adevărat). Indiferentă la emoția bărbatului care se îndeletnicește, candid, cu un aparat de făcut paste, adus din Italia, continuă cu o cascadă de reproșuri rostite alb: a fost prea mult singură, nu a mai rezistat  (de ce nu m-ai luat cu tine ?), a tot lăsat pe altădată întoarcerea etc. Fraze amare, pot fi auzite în multe case, în anii din urmă. Este meritul filmului de a nu face sociologie pe această temă la ordinea zilei. Înregistrează consecințele și atât. Monica părăsește hoțește patul, bărbatul, copilul, pleacă acolo de unde vin zvonuri de muzică, la concurență cu lătratul câinilor, cu chemările pisicilor în călduri, sunete ce taie noaptea mahalalei. Se întoarce în locul de unde se rupsese câteva minute, pentru a juca acel simulacru de bun venit. La nuntă. O petrecere în plină stradă, ca în cartierele mărginașe, zicem noi, de altădată. Acolo se află pentru ea, și pentru toți vecinii de cale ferată, viața adevărată. Se trăiește cu intensitate, nu se maimuțăresc festinurile kitsch ale unei false opulențe. Decorul aduce mai degrabă a mustărie, cu poarta de stuf, nu se cântă manele, ci melodii lăutărești de inimă albastră. Bucuria este autentică, nici măcar inevitabila și trecătoarea bătaie nu o poate întuneca. "Toată lumea este acolo", îi spune  vecina Angela lui Radu. Nu va întârzia nici ea să apară, fericită din nimic, unduindu-se tot timpul, lunecoasă (remarcabilă tânăra actriță Oana Tudor, domină cadrul când trece ) gata să dea o mână de ajutor. De altfel, toți sunt solidari, Radu se arată dispus să-l plătească pe solistul nevoit să alerge la o altă petrecere pentru că a promis. Omul are cuvânt de onoare. Monica și o prietenă se oferă să cânte ele, cumplit de fals, dar din inimă. Înțelegem de ce a fi mireasă ține loc de ideal iar mirii noștri, copți bine și însoțiți de o fiică descinsă, parcă, din filmele lui Forman și-au zis, probabil, mai bine mai târziu, cu orice preț, decât niciodată. Chiar dacă lipsesc orătăniile încurcate printre picioarele mesenilor, simțim o boare venind dinspre Kusturica, repede absorbită, însă, de imaginarul nunții noastre de mahala. Amestec aburos de reverie, tristețe a mulțumirii cu puțin, comic înduioșător - este piesa de rezistență a filmului, purtată, în finalul ei, de melodia unui mare lăutar de odinioară, Dona Dumitru Siminică, Afară e întuneric. Tonurile sfâșietoare îi învăluie pe cei rămași, câți mai sunt, obosiți, storși, proptiți care pe unde poate, ca într-o Dolce vita de cartier, filmată cu tandrețe de Liviu Mărghidan. Tot ele însoțesc mijirea zilei, mersul celor doi soți pe calea ferată, pâlpâirea unei împăcări. Am crezut că sfârșitul poveștii se află pe undeva, pe aproape, adus, poate, de gestul femeii, în sfârșit, tandru, de a-și îmbrățișa, bărbatul, lipită de el, în pat. Din păcate, m-am înșelat. După o altă rundă de refuzuri, după un abandon, o plecare în provincie (aglomerare epică inutilă), filmul își îngăduie luxul unei mari elipse, la capătul căreia îi descoperim pe cei doi fericiți, alături de băiețelul lor, pe malul unui lac de vis, în decorul somptuos, de carte poștală, al Italiei din regiunea trentină. Să fie aceasta viața adevărată? Poate, dar în alt film.  
 

 


Galerie Foto

Cuvinte cheie: ada condeescu, alex potocean, by the rails film review, catalin mitulescu, cronica de film dincolo de calea ferata

Opinii:

1 Comentariu


Adaugă un comentariu