REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Cu Gopo despre alţii


      Gopo m-a primit cu o poveste despre creioane şi oameni. „Când eram la desen ani­mat — spune el — în fiecare zi pe masa mea se afla un creion nou care dispărea până a doua zi. Asta, pentru că mulţi credeau că în cre­ionul meu stă tot secretul. Acum, când lucrez cu oameni, când mi-am format o echipă, mi se iau oame­nii. Lucrul mă bucură şi mă în­tristează în acelaşi timp: înseam­nă că sunt apreciati şi de alţi re­gizori. Dar în felul acesta n-am să pot niciodată să realizez o echi­pă omogenă şi n-am să pot valo­rifica experienţele anterioare”.
Am trecut sub tăcere tâlcul po­veştii şi l-am întrebat cum e noul său film pe care o să-l vedem în premieră la 10 februarie.
— E bun.
Gopo e întotdeauna modest.
— Am reuşit să evit greşelile pe care le-am făcut în S-a furat o bombă, în schimb am comis altele noi
— Pe care le veţi evita în viito­rul film, înlocuindu-le cu altele.  
— Probabil.
Îi amintesc, cu o întrebare deli­cată, care sunt acei „alţii” — titlul interviului.
— Da. Uite, Ştefan Horvath, o­peratorul filmului. Am lucrat cu el S-a furat o bombă şi Paşi spre lună. În amândouă filmele s-a a­flat în faţa unor situaţii noi. Pri­mul era un film în interior care trebuia să reprezinte exteriorul. Al doilea, un film în decor care re­prezintă infinitul. Închipuieşte-ţi un personaj coboară pe o scară şi ajunge în preistorie. Pe această scară el îi întâlneşte pe toti cei care au vrut să zboare. Aici, în Paşi spre lună, unitatea de timp, loc şi cauză au fost determinate diferit. Timpul: cele 60 de minute cât durează pana de electricitate. Locul: o scară. Unitatea a fost păs­trată numai prin idee care uneşte timpul şi locul. Horvath a rezolvat această unitate folosind un fundal negru în care se înscrie decorul alb făcut de Marcel Bogos. Foarte frumos decorul! Dacă-ţi aduci a­minte, Bogos avea nişte probleme mari, atunci, la începutul filmărilor. Întâi a făcut o scară în spirală. Un fel de turn-Babel. Pe urmă a păstrat numai scara pe care a întins-o pur şi simplu în sus. Probleme erau şi pentru Nelli care a făcut costumele. Tot timpul ne gândeam cum o să fie când Beligan se va întâlni cu Mercur. N-o să fie o discrepanţă între costumul modern al lui Beligan şi aripioarele lui Mercur? Şi pe urmă cum o să facem trecerea de la decorul grecesc la cel arab?..Toate problemele astea nu se mai simt în film. E ca şi cum n-ar fi existat. Se întâmplă ca şi în meseria fratelui meu. Alexandru Popescu are o meserie foarte ciudată. Face trucaje. În clipa în care un trucaj al lui este prost, se vede că s-a făcut un trucaj şi nu e bine. Când e bun, atunci nu se mai vede ce a făcut. Munca lui devine invizibilă în clipa în care e rea. Uite, să-ţi dau un exemplu: vine Califul din Bagdad (Ovid Teodorescu) plutind pe un covoraş. Zbo­rul e aşa de frumos încât nu se vede cum e făcut şi în spatele covorului există de fapt patru oameni şi nu mai ştiu câte ţevi de plumb care-i fac zborul aşa de uşor şi de firesc... Cel care a trebuit să reflecte imaginea covorului este o oglindă.
— ?!?    
— Operatorul secund Vasile Oglindă.
Gopo îşi savurează o clipă efectul păcălelii apoi redevine serios şi reia :
— Altceva care n-o să se observe în film este compozitia feţelor actorilor. Machiajul. Beligan are aici o infătişare cu totul nouă, neobişnuită. Emil Botta — înfăţişarea cât mai firească a lui Leonardo da Vinci. Şi una din reuşitele machiajului, făcut de Nuşa Rucăreanu, este Eugenia Popovici, care interpretează modelul Giocondei. Mi-a fost şi teamă să fac fotografii de reclamă cu ea, pentru că în film, ea nu e o poză, e o mişcare, o interpretare care nu se poate tipări într-o fotografie. Singura ei imagine fixă rămâne tot tabloul celebru al lui da Vinci... Ştii cine mai are un mare merit în reali­zarea Giocondei? Regizorul secund al filmului, Camelia Cojan. O cu­noşti pe Camelia ?
— Mărturisesc că nu bine.
— Este regizorul cu care am lucrat De dragul prinţesei, S-a furat o bombă, Paşi spre lună şi cu care aş vrea să lucrez şi în viitor.
— Bănuiesc că are nişte calităţi excep­ţionale...
— Are. Una dintre ele e că nici n-o cunoşti, deşi lucrează de mult. Este tot ce poate fi ideal pentru un regizor. În special în ce priveşte pregătirea pentru filmare. De cine să-ţi spun ? Da, Bucur. Mihai Bucur secund, a avut în grijă filmările propriu-zise şi o mulţime de obiecte. Luneta lui Galileo Galilei, manuscrisul „Micromegas" al lui Voltaire, trenul rachetă al lui Jules Verne şi... bricheta lui Beligan.
— Cine a făcut luneta, trenul­-rachetă?
— Atelierul nostru mecanic. Şi tot acolo s-a construit şi primul Sputnic din Buftea care a pornit spre Lună tras pe o sfoară. Era foarte frumos acest Sputnic. Ma­gazionerul nostru îl încuia în fie­care seară, fiind convins că altfel o să zboare. Foarte bine au lucrat mecanicii... Uneori aveam de con­fecţionat obiecte care declanşau discuth vii 1ntre decorator şi cos­tumier. Mercur avea nevoie de ari­pioare şi aripioarele trebuiau să şi functioneze. Nelli Grigoriu spunea că asta intră în specialitatea lui Bogos, Bogos că Nelli.
— Şi cine le-a făcut ?
— Cizmarul studioului. El a realizat proiectul.
Brusc, îl aud pe Gopo spunând:
— E foarte frumoasă viaţa în ci­nematografie! Uite, Bogos a făcut un lac, o scară, a mai făcut încă un lac, şi o peşteră. Deşi ele pe platou sunt aşezate într-un fel, în film au apărut cu totul altfel. În afară de talent şi de problemele care se ivesc pe drum, decoratorul este obligat — şi Bogos o face ex­celent — să repartizeze elementele de decor foarte economic. Şi nu e uşor... Iar pictoriţa de costu­me mă dă de exemplu negativ, spunând că într-o dimineaţă i-am cerut un costum de care nu auzise niciodată.
— ?!
— Era un costum de cadână... Da, îmi place foarte mult să fac filme. E un complex uriaş de muncă co­lectivă... Ştii cum e la montaj
Îmi închipui că ştiu, dar precis pentru Gopo e altfel.
— Este aşa, ca într-o cameră plină cu borcane de magiun, fie­care cu eticheta lui. Numai că a­colo nu sunt borcane, ci cutii. Pe fiecare scrie ceva: Olimp, Alchimist, Galileu, Calif. Întocmai ca pe borcane, etichetele. La început râ­deam cu toţii când numeam astfel secvenţele, însă la sfârşit, când lu­cram la montaj, spuneam cu multă seriozitate: „Dă-mi Califul 2-3-4”. Aşa sună caraghios, dar când lucrezi ţi se pare normal.
— Cine a montat filmul?
— Iustina Matei. Tina. Tina ştia totul pe dinafară şi tot ea a calmat energia contradictorie a trei oa­meni: Dan Ionescu, Capoianu şi eu. Tina răspundea cu ochii în­chişi sau gura plină de mâncare, pe scările studioului sau la telefon, unde se găseşte fiecare scenă care dintre duble e cea bună.
— Ce s-a întâmplat cu cele trei energii contradictorii?
— Da. Capoianu a compus muzi­ca filmului, cam aşa cum a descris el prin ziare „e pur si move". Dan Ionescu a înregistrat-o pe ban­dă de magnetofon, a tăiat-o, a lun­git-o, a scurtat-o, a reverberat-o şi eu am filmat-o.
— Muzica a fost scrisă, înte­leg, înainte de începerea filmărilor?
— Da. S-a făcut ceea ce se nu­meşte play back. Am lucrat foarte mult la montaj şi sonorizare. După ce Capoianu a înregistrat în cele opt zile muzica, prelucrarea şi completarea cu zgomote speciale confecţionate de Dan Ionescu a du­rat de două ori şi jumătate cât pe­rioada de filmare.
— De ce atât?
— Nu e mult dacă am să-ţi spun că la realizarea unui miorlăit de pisică cu migala caracteristică lui Dan Ionescu s-a lucrat o ju­mătate de zi. E chiar interesant cum se poate pierde o jumătate de zi pentru un miorlăit. Întâi şi întâi s-a pus problema de unde cap­tăm sunetul esenţial.
— Nu mai sunt pisici în Bucu­reşti?
— Mai sunt. Numai că soţia mea ne-a interzis să chinuim pisicile în scopul ăsta. Atunci am miorlăit, pe rând, şi Dan şi eu. N-a mers. Dan a găsit în cele din urmă în filmotecă un miorlăit foarte blajin, mi se pare din filmul Bădăranii, pe care, trecându-l prin aparatele lui, l-a adus la intensitatea unui sunet emis de un dinozaur. Pe ur­mă, corectându-l prin filtre, l-a re­strâns şi s-a obţinut un sunet a­propiat de miorlăitul unei pisici. Am făcut probă cu o pisică adevă­rată, care, fugind la auzul sune­tului, ne-a dat calificativul „foarte bine".
— Apropo de calificativul pisicii. Cum se apreciază la sfârşit această rnuncă colectivă?
— Vizionări. Întotdeauna la vi­zionările filmului nostru uşile au fost deschise oricui a vrut să vadă materialul. Chiar şi alegerea materialului o făceam cu membrii echipei. Am eu un termometru în echipă: Gaiţă, mecanicul aparatu­lui de filmat. Întotdeauna după o vizionare, îl întrebam: „Ţine, Gai­ţă ?" Şi răspunsul lui mă influenţa de multe ori.
—De ce tocmai răspunsul lui?
—Pentru că am găsit la el acel răspuns al spectatorului din sală, al omului care-1 apără pe specta­tor. Probabil şi pentru că eu îl admir într-un fel pe Gaiţă. El e bun la orice în cinematografie.
— Adică?!
— El e cel care face să meargă baloanele, sau o cracă să dea o umbră anume pe chipul actorului şi cine încearcă mătura pe care urma să zboare Beligan?Şi cine s-a aruncat în lac ca să-i demon­streze lui Beligan că apa nu-i rece? Gaiţă.
După o pauză, Gopo continuă:
— Tocmai de curând am avut şe­dinţa de analiza muncii la echipa Pași spre lună. Aşa cum se face la toate filmele. Mi-am adus aminte numeroasele întâmplări, pozitive sau negative, am luat cuvântul, au luat cuvântul şi directorul filmului Ion Vascu, şi Sotir, şoferul care ne ducea în fiecare zi la Buftea, toţi cei care au participat într-un fel la realizare. Sotir, care în maşină era de acord sau nu cu anumite idei pe care le puneam în proiect... Mă uitam la această echipă cu mult regret şi cu o oarecare plăcere. Cu regret, pentru că mă văd nevoit să formez o nouă echipă. Mulţi au fost solicitaţi între timp la alte filmări. Mă bucuram, pe de altă parte, că oamenii cu care am lucrat, au fost apreciaţi şi de alţii...
     Am plecat de la povestea cu oa­meni şi creioane, şi ne-am întors tot la ea. În fond interviul şi-a îm­plinit promisiunea făcută în titlu Gopo a vorbit despre alţii. Interviul şi-a făcut datoria, in­terviul poate să se termine.
 

 
 
(Contemporanul, 1964)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: eva sirbu, ion popescu gopo, pasi spre luna

Opinii: