Cu dragoste, despre libertatea de a alege: “Ilegitim” – cronică de film

      Știu că de aici, din lumea noastră, din miezul cinematografului, nu te poți aține pe urmele lui Magritte, cel care lua în răspăr realismul imaginii fotografice, avertizându-ne, cu scris școlăresc, sub un celebru tablou: "Ceci n'est pas une pipe". ("Aceasta nu este o pipă"). Artistul suprarealist ne vedea drept victime ale "Trădării imaginilor": le luăm de bune, ca să zic așa, în timp ce ele sunt doar niște semne. Nu este o pipă, nu o putem îndesa cu tutun, nu putem fuma cu ea etc. Nu de puține ori, la capătul unui film, m-am trezit gândindu-mă la Magritte când, din învălmășeala unor multiple trădări proprii cinematografului (sensul imaginilor, cuvintele nu ajung întotdeauna acolo unde trebuie și nu din vina lor) răsare o posibilă aserțiune: "acesta nu este un film despre...". Un exemplu la zi: "Ilegitim nu este un film despre incest". Tăvălugul narațiunii, care pare a se închega sub ochii noștri va duce și într-acolo, după ce a lăsat în urmă o mică oază de înduioșătoare ciondăneală filosofică în familie, căreia îi pune capăt, pe nesimțite, agresivitatea unor acuzații. Spun pe nesimțite pentru că filmul are curgerea, fluiditatea unei improvizații jazzistice. Pe Sitaru nu l-a uitat niciodată Dumnezeu închis într-o formulă. Pescuit sportiv, Din dragoste, cu cele mai bune intenții, Domestic toate ne-au pus la dispoziție priviri diferite. De data aceasta, au fost de ajuns câteva note și fiecare participant/mesean a preluat acordul, l-a integrat în felul lui. Regizorul, Alina Grigore - coscenaristă, actorii mărturisesc a fi lucrat în regimul improvizației. Numai ei cunosc, însă, neliniștea găsirii tonului potrivit pentru ca, din această aparentă lejeritate, să se nască filmul. Unii dintre cineaștii Noului val francez susțineau că, în cazul unor astfel de creații, nu ar fi nelalocul lui să afirmăm: "subiectul este chiar mizanscena". Vedem cum se înalță corpul filmului, înconjurat de acel străveziu l'air de rien al construcției regizorale, atât de drag lui Truffaut. Ne lăsăm purtați de ritm, de volutele acestui stil (asigurate de doi operatori – Adrian Silișteanu și Alexandru Timoșca), până când un răpăit de tobă ne aduce cu picioarele pe pământ. Adunați în jurul unei mese de familie (adevărat topos al Noului nostru cinema), cei patru copii ai ginecologului Victor Anghelescu (bărbat văduv), gemenii Sașa și Romi, Cosma, fiul cel mare, proaspăt medic și el, Gilda, cu posibilul viitor soț, plus, ceva mai retrasă, o altă tânără, Julie (despre care vom afla că a fost crescută, de mică, în aceeași casă), ascultă degajata perorație a părintelui despre atotputernicia Timpului, despre iluzoriul timp psihologic, aruncând argumente din Pitagora, Platon etc. Îi face plăcere, se vede bine, Adrian Titieni transmite admirabil relaxarea, încântarea de sine. Membrii clanului participă fiecare în felul lui. Juna Sașa, cea mai înfiptă (Alina Grigore), are farmecul insolenței, al neastâmpărului; Cosma (Bogdan Albulescu), mai tăcut, pare a avea de partea sa echilibrul, răbdarea de a asculta și cântări. Frenezia micii filosofări pe colț de masă este destrămată de neașteptata întrebare a unuia dintre cei de față, Julie, care dăduse pe un site peste o informație: doctorul Victor Anghelescu ar fi fost unul dintre cei care, în anii comunismului, le-ar fi  denunțat pe femeile hotărâte să scape de o sarcină. Este adevărat? Departe de a-și pune cenușă în cap, bărbatul are teoria lui. Refuzând avortul, el "a făcut ceva bun și nobil", a salvat câteva vieți. De la glorificarea Timpului, trecem la evocarea nemerniciei Vremurilor. Copiii nu vor să audă de ele. Întrebarea rămâne una singură, dincolo de orice posibilă circumstanță atenuantă evocată. A fost tatăl delator sau nu? Se desprind, din tabloul familial, acum zgâlțâit, războinica mezină Sașa, mică panteră gata de atac și mai potolitul Cosma. Amândoi apără libertatea neîngrădită a propriilor alegeri, dreptul la viață. Cu atâtea vorbe dureroase ce plutesc prin aer, cu atâta îndârjită rezistență a tatălui, filmul părăsește nonșalanța tonului. Se sare la bătaie, iar pe post de argument final, dar și de supremă răzbunare, pater familias azvârle, la despărțire, un neîndurător "Dacă vreți să știți, mama voastră a vrut să avorteze", adresat celor doi frați, Sașa și Romi. Din acest moment, tema gemenilor va ocupa centrul filmului. La început, fusese abia susurată: în secvența de deschidere, în mașină, fata, aflată în stânga șoferului (Cosma) se întoarce cu o bruscă mișcare către fratele din spate, neținând seamă de nimic. O urgență a complicității, probabil, pe care o vom băga de seamă și la pomenita reuniune familială, câteva note strecurate, intensificate, apoi, de imaginea lor lenevind în paturile alăturate, păstrate din anii copilăriei, de joaca unui cântat la patru mâini pe tabletă, de izolarea în cameră, cu ușa încuiată. Un mic background, pregătitor al incestului în care cei doi alunecă, precum mama și fiul din Le souffle au coeur al lui Malle, nu se aruncă sfâșiați de vreo patimă irepresibilă. De aceea, atunci când Sașa vrea să pună punct, Romi se opune. Băiatul apără ceea ce crede el a fi, pur și simplu, dragoste, ca oricare alta, cu argumente candide, "În Europa de Nord incestul este legalizat". Întreg potențialul interogativ al filmului se hrănește, acum, din reacțiile personajelor, în raport cu ceea ce îi este dat familiei să trăiască. Dispozitivul narativ îi privilegiază pe protagoniștii disputelor despre avort de la început, tatăl și fiica cea mică. Primul pare a fi lovit cu leuca în cap, dar nu într-atât încât să nu admită, în numele atotputernicei ipocrizii sociale, posibilitatea unei atracții fizice între frați, altfel spus, incestul, dar nu și urmarea lui, un copil. Sașa cea intransigentă de odinioară mută disputa în direcția dreptului de a dispune de propriul corp cum vrea și se grăbește către avort. Cosma, fratele cel înțelept o susține, ba chiar se arată dispus să o ajute. Era mult mai ușor să discuți despre sacrosancta libertate de a opta, fără a împieta aducerea pe lume a unei ființe, atâta vreme cât cel implicat este un altul, atâta vreme cât libertatea opțiunii rămâne un concept teoretic. Atunci când te aruncă în cercul ei de foc, răspunsurile sună altfel. Cum? Nu aflăm din filmul Ilegitim și nici nu le-am așteptat. Nu am luat drept un posibil răspuns euforica secvență finală, construită nu în regimul realismului psihologic ci, dacă nu abuzez de un termen literar, după o cezură, o lungă pauză de respirație: Sașa în ultima lună de graviditate, tânărul tată-frate fericit, înconjurați de surâzătoarea familie strânsă tot în jurul unei mese patronate de părintele înțelepțit și radios, gata să laude Timpul atoate vindecător, văzut ca un dar al lui Dumnezeu. Cum s-a instalat atâta armonie, nu știm. Dacă nu cumva totul este proiecția unui înger care a trecut pe acolo.