Oricât am fetişiza gestul concret, conştiinţa teoretică rămâne un dat al unei cinematografii mature
Mi-am inaugurat — la insistenţele până Ia urmă persuasive ale colegului
Valerian Sava — rubrica de „contracâmpuri” în revista „Cinema”, fără o prealabilă expunere de motive, cum se spune şi se obişnuieşte, şi am intrat imediat în
medias res. Acum, după două intervenţii — care, sunt conştient, nu au darul să stârnească interesul unanim al cititorilor — simt nevoia unei lămuriri, a unei argumentări. De ce aceste incursiuni în gândirea cinematografică, de ce aceste recapitulări de enunţuri teoretice, mai mult sau mai puţin actuale, sau de ipoteze asupra filmului ca artă?
Din simpla convingere că o viaţă cinematografică normală, firească, presupune şi pretinde — pe lângă practică, pe Iângă producerea materială de filme — şi o atitudine reflexivă, de meditaţie filozofică şi estetică asupra artei filmului. Nu pentru elaborarea unei estetici normative — listă de canoane şi reguli preconcepute — ci pentru dobândirea unei conştiinţe mai limpezi a activităţii concrete de creaţie, a cadrului specific în care ne mişcăm cu toţii: realizatori, critici, public. Dacă e adevărat că teoria rămâne sterilă, fără obiect, atunci când nu e legată de practică, tot atât de adevărat e că, la rândul ei, practica devine oarbă şi gângavă fără luminile teoriei. E un enunţ care nu se mai cere demonstrat. Putem concepe oare literatura, viaţa noastră literară, fără contribuţiile criticii şi ale teoriei literare, în ciuda diferenţelor de opinii şi a polemicilor sau, dimpotrivă, tocmai cu energia fertilizatoare a acestor manifestări? Nu e oare semnificativ faptul că aproape fiecare scriitor — poet, prozator sau dramaturg — găseşte răgazul de a interveni direct în „bătălia ideilor”, susţinând şi apărând poziţii, formulându-şi cel puţin puncte de vedere, dacă nu veritabile „poetici”, ca rod al meditaţiei în raport cu arta pe care o practică?
Revenind la cinematograf, ar fi greşit să se înţeleagă că teoria sau, mai exact, o clară conştiinţă teoretică ar intra doar în sfera criticii şi a cercetării filmice. Din contra, ea interesează, adică ar trebui să-i intereseze în egală măsură şi pe practicieni. Dacă regizorii şi cineaştii, în general, au motive de nemulţumire, reale sau presupuse, faţă de critici, se poate afirma că şi aceştia din urmă sunt la fel de îndreptăţiţi să se plângă de o anumită indiferenţă, de o desolidarizare a practicienilor în ceea ce priveşte studiile şi dezbaterile cu caracter teoretic în câmpul problemelor fundamentale de creativitate cinematografică. Exemplele unui Pudovkin ori Eisenstein sunt grăitoare. Chiar dacă nu e vorba de a se ajunge la construirea unor „teorii” sau a unor „poetici” personale — ca în cazul cineaştilor citaţi — rămâne absolut necesară contribuţia realizatorilor noştri la clarificarea unui problemism esenţial, care-şi întinde arcul de la statornicirea terminologiei cinematografice româneşti (inclusiv cea tehnică), încă incertă., până la chestiuni de limbaj specific, de expresivitate poetică, de orientare filozofico-estetică. Experienţa acumulată timp de două decenii poate oferi, cu seriozitate, suportul unui examen teoretic riguros, privind atât aspecte particulare, cât şi generale, sintetice, ale producţiei de filme româneşti. Printr-o firească racordare, bineînţeles, la stadiul actual al gândirii cinematografice în lume. Deocamdată — cu excepţia unui
Savel Stiopul, a unui
Lucian Pintilie sau
Radu Gabrea, şi ei destul de rar prezenţi în rubricile de specialitate — cineaştii noştri (regizori şi scenarişti, în primul rând) se feresc de o intervenţie hotărâtă în dezbaterile teoretice care-i interesează şi pe ei, poate cu precădere. (Precizez, dacă mai e nevoie, că nu pot fi puse la socoteală, aici, interviurile, anchetele şi articolaşele ocazionale, convenţionale).
E perfect just că filmul se face pe platouri, cu aparatul de luat imagini în „poziţie de tragere”, dar nu mai puţin just e că problemele sale se discută şi pe hârtie, în scris. Pe un asemenea teren — al conştiinţei teoretice formate în focul schimbului de opinii — „creatorii” şi criticii se vor afla în strânsă conlucrare, avantajoasă pentru amândouă categoriile, dar mai ales pentru progresul artei filmice.
În sfârşit, s-ar cuveni să mai adresăm un apel şi esteticienilor „puri” sau „generali”: participarea acestora la examinarea problemelor actuale ale cinematografului, ca artă ar da o perspectivă mai largă discuţiilor, ferindu-le de alunecări „particulariste”, menţinându-le contactul firesc şi avenit cu celelalte arte, inclusiv literatura, garantând un plus de soliditate armăturii de argumente şi soluţii intervenţiile, la un moment dat, ale unui Lukács, ale unui Galvano Della Volpe sau Adorno, iar la noi — ale unui Vianu sau Călinescu, au avut efecte binefăcătoare asupra gândirii cinematografice şi a impulsionării ei în direcţii fecunde. Oricât am crede în spontaneitatea talentului şi a geniului (unde nu dau zeii să apară şi la noi unul?), oricât am fetişiza gestul concret, praxis-ul, conştiinţa teoretică rămâne un dat (sau un deziderat) absolut indispensabil unei culturi cinematografice mature, capabilă să se judece pe sine la flacăra vie a unor principii şi a unor judecăţi pe care însăşi practica le-a decantat, le-a impus atenţiei. În alţi termeni, poate mai expliciţi, cinematograful nostru — ca orice alt cinematograf naţional — are nevoie, pentru a se dezvolta, de o dezbatere multilaterală şi eficace a problemelor ce-i sunt proprii, şi, dacă se poate, la un nivel ideologic şi estetic din cele mai elevate, şi pe tonul cel mai civilizat, folosit întotdeauna de persoanele care au idealuri şi interese comune: în cazul nostru, acelea ale afirmării artei filmului românesc.
