REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​„Comedie fantastică” – cronică de film


     Comedie fantastică și-a botezat Gopo noul născut cinematografic, specificând: «Deși pare și chiar este plin de informație modernă și prognoză științifică aproape fantastică, filmul acesta nu trebuie privit ca un film științifico-fantastic. El trebuie privit ca o comedie». Precauție inutilă: cei ce vor să se distreze cu orice preț vor găsi aici suficiente motive să o facă. Dar nu umorul e de data aceasta partea forte a inspirației lui Gopo, ci tocmai ea, fantezia științifică de care regizorul pare că se îndoiește (probabil ca să nu se îndoiască ei, specialiștii). Și atunci ne invită, foarte prudent, să-i privim filmul «din unghiul de vedere în care în cinema totul e posibil». Sigur că totul e posibil, mai ales la un creator de excepție cum e regizorul nostru. Posibil chiar să deruteze la primele secvențe când pare oarecum stingher pe terenul comediei bufe sau al parodiei filmului de groază, pășind greoi ca albatrosul până când, scăpat de gravitația gustului comun și a canoanelor obișnuite, reușește să-și ia zborul în capsula sa spațială, spre zonele fanteziei lirice, ale umorului cosmic, meditativ. Reușește să regăsească acea stare de imponderabilitate grațioasă proprie scurtelor sale istorii desenate, să recapete gustul jocului cinematografic, harul și hazul copilului-poet ce privește spre Terra cu încântare și duioșie. Dar și cu o responsabilă îngrijorare față de soarta unor adulți care se joacă cu focul. Ca acel savant excentric ce prevede totul pentru copilul născut pe o rachetă trimisă spre alte galaxii, dar omite un amănunt simplu. Și anume că, oriunde am apărea ― în eprubetă sau într-un borcan cu apă de mare, într-un balon cu heliu, educați de ordinator la temperaturile culturale cele mai ridicate, tot sâmburi ai pământului rămânem. Adică oameni pasibili de sentimente, bolnavi de înălțimi și doruri de frunze, mistuiți de o foame continuă de celălalt. De geamănul nostru prin care ne asigurăm deopotrivă perenitatea biologică și pe cea spirituală. Zestre culturală imposibil de transmis posterității doar cu ajutorul computerelor-conserve sau al cărților prudent epurate de «răul secolelor», ci numai printr-o ciocnire vie, pătimașă, a adevărurilor mereu noi. Printr-o întregire continuă a tezaurului gândirii. Ecouri din Fahrenheit, posibil, sau mai recente din Odiseea spațiului ori Solaris. Dar toate, lecturi vizuale cunoscute și bine asimilate, sunt scăldate într-o lumină originală, de acasă, din împărăția tinereții fără bătrânețe, cu irezistibila chemare din valea plângerii, muritoarea vatră a amintirii. Peste antologica secvență cinematografică din filmul lui Gopo, căderea luceafărului-pământean din sorii fără vreme, plutește duhul lui Miron și al frumoasei fără corp din basmul eminescian, dar un Miron cu nostalgia concretului, a vieții și nu a abstractului pur, a nemuririi.
     Ce păcat că nu în această zonă de autentică inspirație și meditație întârzie poetul-cineast. Ci, mânat de o livrescă ambiție, el vrea să realizeze cu totul altceva, o comedie «à tiroir» — cum anunța în același interviu-prefață. Și astfel pare să-și ignore puterea sa artistică reală, schimbând-o, copilărește, pe o monedă lucioasă dar falsă. Dacă Gopo ar fi cultivat de la bun început tipul de gaguri ingenioase, cu totul originale, cum sunt acelea apărute în relația mama-robot și fiul-om, brațe tandre de aluminiu. iubire de ordinator în fața setei de neprevăzut, de joacă, deci de fantezie a puiului de om crescut departe de oameni; dacă Gopo ar fi extins straniul dialog între băiatul viu și tatăl-fantomă, voce iluzorie plecată ca lumina, cu mii de ani în urmă, dintr o sursă de inteligență care a murit demult, totul ar fi fost tulburător și inedit. Alta ar fi fost și greutatea specifică a filmului nostru. În altă scară de valori naționale — și nu numai naționale — s-ar fi plasat această operă. Așa, Comedie fantastică abundă la început în locuri comune, în situații comice șarjate, susținute de caricaturi omenești îngroșate atât de machiaj cât și de interpretare. Alteori, dimpotrivă, aluziile ironice (nu înțeleg de ce declară Gopo că își îndreaptă ironia lui tocmai către «entuziasmul omenesc») sunt atât de discrete, asemenea bandei invizibile a micro-magnetofonului mânuit de extraterestrul detectiv, încât nici nu se mai văd.
     Dar chiar și în această parte mai «dificilă» a filmului câțiva actori duc cu talent greul. În primul rând, Cornel Coman: surprinzătoare mobilitate a «măștilor» (un machiaj-aluzie ironică la filmul de groază), subtilitate a parodiei diverselor ipostaze în care-I duce fantezia scenaristului-regizor: savant distrat, inventator bizar, presupus vampir à la fiul lui Frankenstein, alchimist romantic ori cinic don juan. La antipod, prin imobilitate, economia gestului interpretativ până la joc «alb», într-o postură cu totul inedită pentru acest dinamic actor și anume practicând un comic cibernetic, extraterestrul Dem Rădulescu. Savuros-ingenuă, colorat-suavă în rolul adoratoarei profesorului, Vasilica Tastaman. Și regretăm, dar cam atât din perimetrul terestru. După «lansare», pământeanul născut în cosmos este o adevărată surpriză. Un George Mihăiță tulburător în însingurarea sa cosmică, în nevoia sa patetică de comunicare, un George Mihăiță de o poezie profund dramatică, atunci când descoperă voluptatea de a fi «acasă» — adică pe planeta cunoscută numai din visele-amintiri ale speciei nu și ale individului. Aici atinge interpretul, aici atinge filmul, momentul culminant, bucuria de a fi om a personajului, bucuria de a fi demiurg a cineastului.
     În această apoteoză impresionantă răsună — se putea o alegere mai bună? ― concertul pentru pian de Ceaikovski.
     Evident, imaginea (Grigore lonescu și Ștefan Horvath) ce învinge cu succes — uneori chiar cu brio — multe dificultăți tehnice, printre care acele patru ecrane ce-I înconjoară pe fiul de om creându-i în cosmos iluzia paradisului terestru. Evident, expresiva partitură muzicală (Dumitru Capoianu) ori complexa coloană sonoră (Dan lonescu−Victor Cantuniari) cu sugerarea unor zgomote nemaiauzite până acum, stranii șoapte ale universului, poetice conversații ale lunii cu pământul. Cu foarte multe rezerve asupra rezultatului scenografic (decoruri Marcel Bogos, costume Neli Merola) mult prea încărcat, îngreunând zborul regizoral, trebuie menționat efortul de a sugera volume mai speciale (interiorul capsulei, complicatul laborator spațial, amestec de realitate și fantasmagorie). Dar importantă până la urmă e ideea generoasă care i-a inspirat regizorului — autor complet — un film generos și, chiar dacă nu întru totul original (cum și-I visa creatorul), în bună parte, desigur, original.
 
(Cinema nr. 5, mai 1975)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alice manoiu, comedie fantastica film, cronica de film, ion popescu gopo

Opinii: