Atacând capitolul delicvenţei infantile, regizorul Gheorghe Naghi n-a păşit pe un teren virgin. În cinematografia noastră documentarista
Florica Holban a realizat acum câţiva ani pe marginea aceleiaşi probleme un scurtmetraj impresionant intitulat
A cui e vina?. Dar ceea ce în pelicula studioului Sahia era asemeni unei singure teme melodice, pentru că atât permitea genul, capătă acum, în
Cine va deschide uşa?, o orchestraţie amplă şi sensuri multiple. Eliberat din şcoala de corecţie Ovidiu trăieşte în drum spre casă o întâmplare care îi readuce cu brutalitate în minte complexul de împrejurări datorită căruia a ajuns să greşească şi să fie pedepsit. El este învinuit de către o femeie din acelaşi compartiment, singura dintre călători care ştie de unde vine copilul, de complicitate la furtul unui geamantan. Ovidiu îşi pledează nevinovăţia. Călătorii, comentând întâmplarea, se diferenţiază, se caracterizează în funcţie de atitudinea pe care o au faţă de micul acuzat. Sunt dintre cele mai izbutite secvenţele acestea din tren, cu oameni creionaţi cu precizie, prin câteva replici scurte, definitorii. Regizorul confruntă aici, precis şi nuanţat, generozitatea şi meschinăria. Comentariile călătorilor determină în sufletul lui Ovidiu asocierea emoţiilor pe care acesta le încearcă acum, în tren, cu altele similare, trăite cândva. Flash-back-urile ne recompun biografia copilului a cărui dramă ajungem s-o cunoaştem şi s-o înţelegem treptat. Retrospectivele ne evocă un şcolar vioi, ingenios. Al treilea membru într-o familie din care tatăl evadează în legături extraconjugale, iar mama pe scena unui teatru de amatori, amândoi neglijându-şi deopotrivă copilul (căruia îi este interzis să intre în casă şi să mănânce în absenţa părinţilor), Ovidiu, împins de foame, este obligat, prin forţa împrejurărilor, să devină spărgătorul propriei sale locuinţe, al propriului său frigider. El face asta cu îndemânare, cu grijă nu care cumva să-l simtă părinţii şi izbuteşte pe deplin. Până aici îl înţelegem şi-l aprobăm. Mai târziu însă, când el descuie noaptea, cu şperaclul, uşa unui muzeu în care pătrunde cu câţiva colegi şi colege dornici să se joace „de-a cavalerii”, ne dăm seama că în psihologia lui Ovidiu are loc un fenomen alarmant — pierderea treptată a reperelor morale. Naghi analizează minuţios acest declin, gradându-l până la echivalenţa noţiunilor de bine şi de rău. Procesul acesta de regres moral culminează cu fuga lui Ovidiu de acasă, cu pătrunderea lui într-un mediu interlop, punctat în film cu ajutorul câtorva figuri sugestive, unde începe să-şi câştige existenţa în mod iIicit. De remarcat cum autorii filmului analizează pe tot acest parcurs două culpe deosebite: una a lui Ovidiu care e certat cu legalitatea, cealaltă a părinţilor. Centrul de greutate al filmului este axat pe această a doua culpă. Regizorul a analizat minuţios atmosfera, relaţiile existente în familia lui Ovidiu. Copilul se mişcă într-o ambianţă străină, ostilă. Casa lui, deşi conţine tot ceea ce ar putea asigura un trai liniştit, confortabil, pare totuşi rigidă, îngheţată. O apăsare stingheritoare planează tot timpul peste interioarele acestea în care mama pare plânsă mereu, iar vocea tracasată, ostilă, a tatălui, răsună întotdeauna la un diapazon ridicat.
Din distribuţia omogenă, bine aleasă şi bine condusă, se impune în deosebi atenţiei eroina creată de
Draga Olteanu, care demonstrează încă o dată cu acest prilej forţa talentului actriţei. Ea a creat cu un deosebit simţ al verosimilului, cu o rară putere de sugestie, figura unei femei mărginite şi insensibile. Desprinsă parcă din paginile lui Alecsandri, această Chiriţă contemporană ni se pare cel mai realizat personaj din film.
Ştefan Mihăilescu-Brăila, în roluI tatălui, realizează cu verva-i cunoscută un caracter cinic şi dur până la brutalitate, un inginer căruia cultura nu-i disciplinează pornirile temperamentale. Neaşteptat de bun este şi copilul Armand Oprescu, interpretul lui Ovidiu. Vioi şi receptiv, acest mic actor neprofesionist, cu faţa tristă şi expresivă, ne sugerează un omuleţ cu o bogată viaţă interioară, săracă în bucurii şi plină în schimb de surpări ascunse cu grijă, dintr-un legitim sentiment de mândrie, de demnitate. Cu toată insuficienţa datelor de care dispune personajul,
Corina Constantinescu creionează o existenţă tragică, un om inhibat, lipsit de puterea de a se opune, de energia necesară pentru a îndrepta un lucru stricat, o femeie care se refugiază în lumea imaginară a scenei de teatru. Secvenţa care ne-o arată jucând rolul unei regine insinuează, cu oarecare naivitate şi stângăcie, aspiraţiile ei nemărturisite, încercând să-i sublinieze ironic drama. Interpreţii personajeIor episodice sunt şi ei selecţionaţi cu rigurozitate. Îi amintim aici pe
Vasilica Tastaman în rolul unei tinere şi naive profesoare de anatomie şi pe
Aurel Cioranu care creionează portretul unui soţ tânăr.
Grija de a obţine un coeficient sporit de expresivitate se vădeşte şi în alegerea figuraţiei, încă amorfă, nefuncţională, în multe din filmele noastre. Fizionomii expresive, diverse, populează planul doi.
Eroii lui Naghi şi în general oamenii din filmul său se mişcă într-un spaţiu normal, comun, spaţiu lipsit de frumuseţi în sine, pe care operatorul Viorel Todan l-a filmat cu discreţie, simplu şi cursiv, asemenea unui martor al evenimentelor.
Există evident în film unele secvenţe care îi diminuează valoarea, încărcătura emoţională a gestului, a situaţiilor, în general pline de semnificaţii, coexistă, pe alocuri cu secvenţe neutre, ilustrative, cu un dialog sec, care anulează emoţia artistică sau îi dau o tentă dulceagă. Cităm în acest sens secvenţa „naufragiului” în care dialogul îl maturizează artificial pe erou şi cea dintre Ovidiu şi controlor, interpretat de însuşi Gheorghe Naghi.
Filmul lui Naghi vine să ne spună că avem datoria să învăţăm din nou, în lumina unei înţelegeri superioare, cea a maturităţii, tot ceea ce nu mai ştim din propria noastră copilărie.
