Vorbirea noastră cea din toate filmele
Uneori senzația că ele, cuvintele, se simt bine pe ecran, că și noi, la rândul nostru, ne simțim bine în preajma lor, are o sursă precisă. Ea înseamnă nu numai știința de a le alege, de a le potrivi, ci puterea de a le pune la treabă, de a le da un rost anume; arta de a face din vorbe nu simpli cărăuși ai acțiunii, ci și constructori efectivi ai ei.
Excelentul mânuitor al cuvântului care a fost Octav Pancu-lași, autorul scenariului
Tată de duminică, i-a oferit lui
Mihai Constantinescu — regizor tot mai sigur pe sine — un astfel de material verbal, ale cărui virtuți, printre altele, sunt și acelea de a evoca sau de a contura o stare de lucruri doar cu ajutorul unui schimb de replici. Tandrețea «de fond» și înstrăinarea «de fapt» dintre fiu și «tatăl de duminică» — părintele plecat de acasă —se insinuează într-o suită de dialoguri ce reconstituie, cu delicatețe, bucuriile copilului — la care, înțelegem noi, cândva participase și tatăl — sau mici obiceiuri de familie, ale unei familii pe care spectatorul nu a întâlnit-o niciodată în plenul ei: «Îți mai place să tragi la țintă?» — întreabă tatăl. «Am tras în lună... Uite așa se balansa... Am tras și am nimerit. Crezi?» «Cum să nu te cred! Oprește-ți banii... Mai trage de nouă ori! Dar numai în lună. Și numai când e în balans.»
Odată atras cu subtilitate pe panta duioșiei, tatăl este «atacat» cu încă un argument în aparență nesemnificativ, în realitate, cum spuneam, în stare să evoce o atmosferă familială: «Tăticule, mama a făcut șnițele...» Răspunsul pare a face parte dintr-un joc cu convenții secrete: «Și cremă de zahăr ars?» «Da. E duminică. Nu vii să mănânci cu noi?»
Nu numai situațiile pot fi construite abil doar cu ajutorul cuvintelor, ci și un personaj ca atare: soția procurorului, inginera agronom, nu apare în film, nu știm ce culoare au ochii, părul ei, în schimb ne putem face o idee — și încă una precisă — despre persoana ei, dintr-o scenă savuroasă, în care replicile spirituale succedate în cascadă, comunică preocupările ei fundamentale: «Mama a sunat Vroia să-i trimiti cizmele de cauciuc. A zis că are noroi și în urechi.» «Atât a zis?» «A zis să stăm liniștiți, că la porumb face 5.200.» «Dacă face 5.200 la porumb mi-a luat o piatră de pe inimă.» «Și a mai zis că ceva nu e în regulă la sfeclă.» «Mă așteptam. Cu sfecla nu-i de joacă. Despre soia n-a pomenit nimic?» «Nu.» «Păcat! Soia mă interesa cel mai mult.»
