Nu este o simplă întâmplare faptul că în filmografia regizorului
Nicolae Mărgineanu figurează, succesiv, ecranizări după Agârbiceanu (
Întoarcerea din iad), Slavici (
Pădureanca) și, acum, Vasile Voiculescu (
Capul de zimbru), deși... „jocurile dragostei și ale întâmplării”, pentru a ajunge, azi, la film, sunt tot mai complicate și mai absconse. În Iegătură cu acest aspect este salutar aportul Studioului de Film TV (și al directorului său, Dan Necșulea) Ia asigurarea condițiilor necesare de continuitate unor autori consacrați — ca
Malvina Urșianu,
Mircea Veroiu,
Radu Gabrea, Dumitru Dinulescu — sau aflați la început de drum — este pregătit pentru întâlnirea cu publicul un întreg lot de filme semnate de absolvenți recenți ai Academiei de Teatru și Film. În cazul de față este salutară asigurarea unor condiții normale de lucru regizorului Nicolae Mărgineanu, ale cărui premiere cinematografice au avut o periodicitate medie de doi ani (uneori unul, uneori trei−patru), după cum reiese din filmografia sa. Revenind la problema inițială, această ecranizare a prozei lui Vasile Voiculescu (o operă publicată în volume abia după moartea scriitorului) consolidează filonul cultural care asigură trăinicia filmelor „marca Mărgineanu”, ecranizări sau pelicule cu personaje marcante din trecutul artei și literelor românești (Ștefan Luchian, lon Creangă și — „prin ricoșeu” — Mihai Eminescu).
Proza cu sâmbure fantastic a lui Vasile Voiculescu din „Capul de zimbru” a fost scenarizată — în vederea transpunerii pe ecran — de către dramaturgul losif Naghiu, un lector autorizat și fidel al prozei originare, preocupat aproape exclusiv de cinematografizarea discursului literar, filosofic și moral. Derulată la persoana întâi (ca o „profesiune de credință” a prozatorului), nuvela inspiratoare este adusă spre ecran prin particularizarea unui variat și divers univers tipologic, a unei „Iumi” de gânduri și sentimente, care-i preia textului întreaga încărcătură simbolică, metaforică. Poate că se pierde câte ceva din natura suprarealistă și fantastică a povestirii, scenaristul operând și unele translații realiste, apropiindu-se astfel de dramaturgul Vasile Voiculescu (știut fiind faptul că accentul fantastic din prozele autorului este înlocuit, în dramaturgie, de tonul realist), dând însă și Poetului ce este al poetului.
Regizorul Nicolae Mărgineanu a vizualizat narațiunea cu un adevărat cult pentru scriitorul ecranizat, căruia i-a respectat taina și misterul. Acțiunea se desfășoară undeva în apropierea liniei frontului, în cel de-al doilea război mondial, într-un peisaj arid, cu forme de relief stranii (excelent găsit în zona pietrificată, statuară, fără viață și fără izvoare a vulcanilor noroioși), unde timpul — și el morganatic — pare încremenit, unde oamenii duc o existență nedefinită, așteptând să se întâmple ceva, un ordin de atac, un ordin de retragere, o ieșire din uitare și nemișcare. Acest ceva se întâmplă, proiectând epicul — redus la minimum — pe orbita unei problematici morale și filosofice. Doi ofițeri, unul român și unul german, care au avut legături cu vechi familii boierești moldovene ajung, printr-o curiozitate a destinului, față în față, într-o înfruntare deschisă. Miza? Celebra marcă poștală cu capul de zimbru. În joc sunt demnitatea, onoarea, spiritul de sacrificiu. Meritul primordial al regizorului stă în gradarea suspensului psihologic spre deznodământul exploziv, care vorbește, fără cuvinte mari, despre noblețea sufletului românesc, conținând o — deloc „didactică” — lecție de demnitate. Respectând fiorul prozei originare, nucleul metaforic și simbolic al povestirii, regizorul propulsează parabola — cu tact, cu măsură — într-un spațiu al spiritualității românești de oricând și de oriunde.
Principalele roluri sunt interpretate de
Remus Mărgineanu (un actor drag regizorului, de data aceasta întrupând un colonel integru căruia viața îi oferă surprize),
Dragoș Pâslaru (cu un mare moment în final, jucat cu măiestrie), foarte tânărul Alexandru Jitea (un actor, iată, „care vine”, după ce a avut și un rol important, întrucâtva similar, în
Conferință la nivel înalt),
Andrei Finți (și el într-un rol familiar), numeroși alți actori din distribuție creionând portrete distincte (
Valentin Popescu,
Adrian Titieni, Stelian Nistor, Romeo Pop, Marius Drogeanu etc.). lmaginea lui Adrian Drăgușin, muzica tânărului compozitor
Petru Mărgineanu, scenografia lui Lucian Nicolau ca și decorul natural al filmului contribuie nuanțat la crearea tensiunii psihologice pe care o conține, implicit și gradat, narațiunea cinematografică.
