Revistă online editată de Uniunea Cineaștilor din România
văzut pe parcursul celor 93 de minute, memento-ul din prefinal nefiind decât o esențializare a posibilei legături dintre cele trei cunoscute, două venind din lumi, la prima vedere, atât de diferite, teatrul și boxul. Cu toate riscurile, nu îmi voi părăsi fantasma trimiterii la știința științelor, spunând că, în ciuda năvalnicelor, furibundelor atacuri din secvențele ringului, filmul este construit cu ceea ce se cheamă, nu degeaba,"un calm matematic". Asemenea lui Corneliu Porumboiu, cel din Când se lasă seara....sau Comoara, Florin Șerban aparține familiei de cineaști care obturează deliberat emoția, o amână, care întrerup programatic curentul. Revin la spațiile ce ne sunt date. O scenă de teatru, repetiții cu „Trei surori”. 
Una dintre interprete este Cristina (Hilda Peter), protagonista noastră (30-35 de ani). O vom urmări în drumul spre casă, în superbe planuri lungi (Marius Panduru), truffaldiene, aș spune, văzută din spate, cu fusta dansând ușor pe coapsele subțiri, în ritmul pașilor, precum eroinele lui Truffaut din Bărbatul care iubea femeile, "al căror mers dă armonie lumii". Este o oră de seară târzie, vechile străduțe ale orașului transilvan sunt pustii, ireal de pustii, numai bune pentru a fi, la rândul lor, scena unei întâlniri. Un tânăr, cu aer încă adolescentin, o urmărește până aproape de casă. Cadrele se vor repeta aproape identic, la a doua urmărire femeia aruncându-i o scurtă privire înainte de a intra pe poartă. Între timp, aflăm și despre El că este un tânăr pugilist (19 ani) de meserie lucrător într-o spălătorie de mașini, fără disponiblitate pentru clienții aroganți, altfel, un singuratic locuind cu un bunic cam morocănos, într-o casă modestă de la marginea orașului. Nimic din ceea ce trăiește, din ceea ce spune Rafael (acesta este numele băiatului, același cu al actorului debutant, Rafael Florea), din ceea ce arată nu susține senzația unei fascinații, a unei obsesii a simțurilor, proprie vârstei, pentru femeia matură care nu știm când i-a răsărit în cale. Trece o oră de film până cei doi vor fi față în față și, atunci, prima apropiere va fi...o palmă trasă de Cristina, pe care junele i-o întoarce rapid, înțelegem cu menajamente, totuși. Mai mult un joc decât o pedeapsă. 
Femeia va accepta invitația "la un suc", codul inocenței de cele mai multe ori prefăcute sau ironice al tinerilor de azi, dar nu și în cazul de față. În locul oricărei declarații, mărturisiri, băiatul o întreabă direct, atent cu amănuntele: "Dacă nu ai fi măritată și nu ai avea copii, te-ai mărita cu mine"? Întrebare colosală care poate ascunde multe: îndrăzneala timidului (acum ori niciodată), neștiință, prilejul de a fi el însuși, de a cere un răspuns fără ocolișuri, ceea ce nu i se oferă în viața de toate zilele. Maestrul de box, potlogar, îi poruncește să se lase înfrânt în ring. "De ce"? "Pentru că aici eu decid". Bunicul îi va cere să taie bătrânul nuc din curte. "De ce, bre"? "Uite așa"! După obținerea unui "poate" mai mult amuzat al femeii supuse unei probe ipotetice, nu-i vom mai vedea împreună pe cei doi decât în scena finală. De data aceasta, regizate chiar de ei doi. Peste capetele noastre. Filmul apropierii lor ne rămâne necunoscut, călătorește dincolo de privirea spectatorului, asemenea râurilor care dispar și reapar la un moment dat. Este, aici, o strategie a amânării, a interzicerii de a ști totul despre viața oamenilor. Cineastul face loc, și încă din belșug, unei sugestii a căutării. Ea ar guverna viața celor doi. Tânărul este boxer, își joacă viața în ring,în sala de antrenament, între pumnii încasați și cei trimiși. Boxul este spațiul trăirii intense, autentice. Cristina este actriță, o vedem în timpul repetițiilor, nerăspunzând așteptărilor regizorului care pune în scenă „Trei surori” (Cătălin Mitulescu), oarecum apatică în asumarea personajului. Nici acasă nu se mișcă mai vioi, din câte se pare soțul ei, actor și el, (Sorin Leoveanu) întreține ritmurile căsniciei. Nu ne dăm seama dacă bărbatul simte minciuna femeii pregătite să plece pentru a întâlni, chipurile, un specialist în mișcare scenică. Teatrul este spațiul pre-facerii, al mimării trăirii altor vieți. Vom regăsi eroina căutându-l pe Rafael acasă, așteptându-l să se întoarcă de la meciul decisiv, sprijinită de gardul cel nou, apoi la el în cameră, ascultând una dintre melodiile preferate ale acestuia, devenite, ulterior, "melodia lor", racordul muzical al aducerii împreună. Secvența nu are o explicație în ordine psihologică, în ordine narativă pare chiar o stângăcie, dar nu psihologia ne poate da cheia. Nu știu dacă cei doi au o mare nevoie unul de altul, așa cum afirmă chiar cineastul, că fiecare ar putea umple golul din existența celuilalt. Nu văd vidul din viața Cristinei, actriță cu roluri importante, cu un bărbat important, copil etc. De altfel, nu simțim că ar tânji după ceva anume. Nici hormonii vârstei de răscruce nu par a da în clocot. Și, totuși, fără niciun sprijin în psihologie, într-un deplin refuz al satisfacerii oricărei curiozități mărunt anecdotice (când s-au mai întâlnit, cum de au ajuns unde au ajuns?) filmul, cu respirația generos îngăduită de planurile lungi, alteori gâtuită de tăieturi bruște are tensiunea mersului către ineluctabil: bărbatul și femeia își vor da întâlnire într-un hotel discret. Întâi intră ea. La o mică distanță, negreșit, el. Ceea ce trebuia să se întâmple, s-a întâmplat. Viața tuturor poate fi traversată și de astfel de curente subterane. Dacă nu cinematograful, atunci cine să le detecteze? Quod erat demonstrandum. Sper că melodia lui Dan Spătaru Drumurile noastre toate/ Se vor întâlni odată, cântată, la un moment dat, într-un restaurant, nu a fost o opțiune cu schepsis (un avertisment ironic, să zicem), ci doar o întâmplare.
