REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Câinele japonez: Kojiţă, unde mergem noi, domnule?


     Un peisaj apocaliptic precede genericul: ochiuri de apă murdară, oaze mocirloase cu sclipiri metalice în întunecime (departe de pământul jilav, primordial, din filmele lui Tarkovski), siluete umane pescuind nu ştim, pe moment, ce anume. Aşa cum le vedem (mai corect ar fi zărim), par răsărite, acolo, dintr-un tablou de Bruegel, căruia cineva i-a şters culorile.

Camera le ţine mereu departe, cu o sfială a bunului simţ, regăsită apoi, pe parcursul filmului. Avem tonul acestui remarcabil debut semnat de Tudor Cristian
Jurgiu (după un scenariu al lui Ioan Antoci) şi, totodată, un prim semn al unei picturalităţi pe care directorul de fotografie Andrei Butică nu o va privilegia de dragul exploatării în sine. Vor mai fi cadre, cum se spune, frumoase, în general tăiate de o linie orizontală (un lan de grâu) sau de una în diagonală (o colină, trei copaci), dar nu gratuite. Ele sparg cenuşiul existenţei, asemenea unei picturi candide agăţate într-o locuinţă mohorâtă. După pariuri provocatoare (vezi Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism, vezi Lupu), după exerciţii ludice (Love Building) ori amar-aventuroase (La limita de jos a cerului), Câinele japonez are respiraţia domoală a unui film cu care intrăm în regimul emoţiei pure şi simple. La lumina zilei, văzându-l pe bătrânul Costache (Victor Rebengiuc) cum adună într-un cărucior o cratiţă veche, câteva fiare, cum le leagă strâns, să nu le piardă pe drum, înţelegem ce căutau acele mogâldeţe umane de la început: recuperarea câtorva resturi din ceea ce a fost, până nu demult, o casă de oameni. Pe acolo au trecut apele şi au lăsat în urmă prăpădul. Simţim, ghicim, căci filmul refuză orice insistenţă televizionistică a imaginilor dezastrului, alungă şantajul sentimental. Tot acel du-te vino al omului cu căruciorul încărcat cu nimicuri, târât pe uliţe aproape pustii, muţenia lui, sunt tulburătoare. Oamenii parcă au intrat în pământ („Nu-i lumină nicări/ Or murit toţi oaminii” zice un vechi cântec ardelenesc). Câte un vecin, o vecină binevoitoare, gata să aline puţin singurătatea eroului nostru, rămas fără nevastă, fără casă, fără nimic şi aciuat între pereţi străini. Victor Rebengiuc prânzind singur, spălându-se la lumina lumânării, strângând în ligheane apa care răzbate prin acoperiş - este imaginea însăşi a supravieţuirii cu demnitate. Aici mi se pare mie a se afla cheia filmului, mai puţin în relaţia protagonistului cu fiul, Ticu (Şerban Pavlu) venit în vizită cu familia, după mulţi ani, dintr-o ţară îndepărtată. Timpul a şlefuit zgrunţurii greşelilor, ai neînţelegerilor, dar a aşezat o inevitabilă distanţă între ei. Oricum, greu de reparat prin efuziuni sentimentale artificiale, evitate sistematic de autori. Un acoperiş se drege mai uşor (metaforă, atât de des frecventată, a vieţii luate de la capăt) decât înstrăinarea. Este strecurată subtil speranţa bătrânului şi îndărătnicului tată în întoarcerea fiului. Poate de aceea refuză să-şi vândă pământul şi se preface a nu avea treabă cu bănetul: „Ce să fac cu atâţia bani?” (...) „Nu pricepeţi că nu vând”?Familia japoneză a băiatului (noră, copil) îi stârneşte mai degrabă curiozitate, afecţiunea se instalează anevoie şi, din nou, autorii găsesc cea mai simplă şi mai emoţionantă cale de a o exprima: bunicul îşi cheamă nepotul cu un diminutiv românesc, Koji primeşte numele de alint Kojiţă. Altfel spus, puştiul cu ochi migdalaţi este asimilat. De acum încolo poate să intre în joc şi şmecheria de căţel electronic, japonez, desigur, şi el. Poate să-şi facă loc şi hotărârea, deşi nu convingătoare, a lui nea Costache de a pleca într-o ţară pentru el aflată, în mod sigur, unde a înţărcat mutu’ iapa. Nu ştim cum l-a întors şi sucit fiul, doar fusesem avertizaţi, chiar de acesta: „Se pare că nu prea vorbim în familia noastră”. Comunicăm noi, în schimb, peste capul filmelor. Victor Rebengiuc în maşină, luându-şi rămas bun, pe furiş, doar cu o privire aruncată uliţei rămase în urmă, cheamă o supraimpresiune mentală: Moromete – Rebengiuc, un alt ţăran singur cu demnitatea îndoielilor sale, mergând la oraş, în căruţă, cu ăl mic. Smuceşte caii, oprind în mijlocul drumului: „Niculae, unde mergem noi, domnule?”

Cuvinte cheie: andrei butica, cainele japonez, cronica de film, magda mihailescu, serban pavlu, tudor cristian jurgiu, victor rebengiuc

Opinii: