Am avut ocazia să vizionez filmul lui Mircea Daneliuc Senatorul melcilor chiar în seara premierei la Sala Palatului și am observat pe chipul spectatorilor cum se amesteca zâmbetul cu sentimentul fricii. Filmul transmite pe tot parcursul lui o stare paradoxală, la limita dintre umor și tragism. Râsul îți îngheță pe buze pe măsură ce povestea trece de la „Iumea lui Caragiale” la semnele Apocalipsei strecurate cu dibăcie de regizor printre imaginile burlești. Fără îndoială că ultima producție a lui Daneliuc este un eveniment cinematografic de excepție și ecourile favorabile nu vor întârzia să apară. În ce mă privește, mărturisesc sincer că filmul mi-a dat fiori „tarkovskieni” și mi-a redeșteptat speranța că filmul românesc poate să atingă uneori cotele capodoperei. Dincolo de realismul incisiv, pelicula lui Daneliuc trimite Ia o temă creștină, el conține o semnificație tainică. Regizorul încearcă să ne facă atenți la cuvântul lui Dumnezeu printr-un limbaj cinematografic modern (din care nu lipsește ciné verité-uI). Filmul este născut iar nu „făcut”, el exprimă o urgență emoțională (de altfel pelicula a fost realizată într-un timp record de 30 de zile!). Tema centrală este pocăința dar e ciudat că biserica nu apare deloc pe ecran. Daneliuc a fost și a rămas un nonconformist, un regizor care a ocolit clișeele. Poate pentru a nu fi acuzat de „convenționalism” el refuză imaginile explicite, în filmul său biserica nu se vede, ea este ascunsă în lacul de acumulare ce a acoperit peste noapte un întreg sat cu case cu tot, lăsând oamenii fără gospodăriile lor și fără sfântul lăcaș care a fost înghițit și el de apele din spatele barajului. Dar biserica scufundată își face teribila lucrare pedepsindu-i pe hulitorii Sfântului Duh. Personajul principal, interpretat memorabil de Dorel Vișan e un senator corupt, o ființă imorală, individ fără nici un Dumnezeu. Petrecându-și weekendul pe malul lacului, organizând chefuri pantagruelice într-o vilă de protocol și făcând baie chiar în apa „devoratoare de biserici” e lovit ca din senin de „biciul lui lisus”. În urma unei intoxicații alimentare își vede moartea cu ochii. Urmează scena tragi-cornică a unei tardive pocăiri sub imperiul groazei. Bălăbănindu-se agonic printre mesele din bucătărie senatorul își ridică ochii rugători spre cer căutându-I cu disperare pe Dumnezeu. Personajul, altă dată burlesc, devine acum dramatic, imaginile se întunecă, atmosfera de bairam și destrăbălare capătă un halou înfricoșător. Registrul comic și sentimentul groazei se suprapun. Ne aducem aminte că senatorul făcea glume pe seama „bisericii din adâncul lacului”, și, iată, vedem cum se revarsă acum asupra lui „cupele mâniei lui Dumnezeu” ― precum spune Scriptura (Apocalipsa 16,1-12). În fundal izbucnește un conflict între săteni, țăranii își dau foc la case și întreg satul e cuprins de un incendiu devastator. Limbile flăcărilor și apa stihială sunt „cupele pedepsitoare” care domină finalul filmului lui Daneliuc, un film în care, așa cum spuneam, dincolo de tenta realistă se simte permanent căutătura lui Dumnezeu, o căutătură care ne dă frisoane și ne face să râdem cu dinții încleștați. E acel râsu-plânsu specific românilor, un soi de alianță fatală între „D'ale carnavalului” și „Năpasta”. În mijlocul viermuielii umane regizorul a știut să descopere litera de foc a Decalogului, astfel că balcanismul, atât de exploatat azi de artiștii noștri, capătă deodată fior apocatastazic. După părerea mea asta e „cheia” unei posibile școli cinematografice românești. Oricum, filmul lui Daneliuc este o provocare.