REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



A 11-a poruncă - o parabolă antitotalitară


       Mircea Daneliuc, tempera­ment artistic agresiv faţă de comoditatea spectatorului, a fost mereu preocupat de capacitatea artei de a pătrunde în lumea sensibilă a ideilor, de a privi ana­litic străfundurile psihologiei uma­ne. Edificator pentru încercarea sa de a practica un cinematograf analitic a fost discutatul şi dispu­tatul Glissando, operă ce a avut, de altfel, de suferit în urma absur­dităţilor cenzurii.          
     Recenta sa creaţie cinemato­grafică, A 11-a poruncă (să nu porunceşti) continuă aceste preo­cupări în încercarea de edificare a unei parabole antitotalitare, cu personaje, dorite purtătoare de idei, evoluând într-o succesiune de trăiri, reacţii, întâmplări care se aglutinează într-o atmosferă dizolvantă, încărcată (excesiv) de materializarea unui rău social şi psihic, nu neapărat determinat de elemente exterioare.
     Vocea auctorială, din off, are o rezonanţă dramatică şi stranie în relaţia stabilită între evenimentul real şi metamorfoza lui parabo­lică. „La început a fost cuvântul. Și apoi s-a dat ura şi deznădej­dea". Filmul începe în forţă, sin­copat, bine ritmat, cu planuri sugestive şi dense. Întâmplarea care generează parabola - realizarea de către aliaţi a unui lagăr în care sunt închişi cetăţeni ce seamănă cu vârfurile ierarhiei naziste, Hitler, Bormann, Kattenbruner, Himmler, Eva Braun (?) etc. semnifică impunerea discreţionară a unui sistem represiv. Un bombarda­ment pune capăt existenţei aces­tui lagăr, împrăştie deţinuţi şi paznici, dar două grupuri de su­pravieţuitori vor continua expe­rienţele mutilante în aer liber, cu automatismele recluziunii, cu de­gradarea treptată până la anula­rea personalităţii. Conducătorii grupului se succed, dorinţei de libertate i se răspunde prin crimă gratuită, tortura ajunge la oroare, „socializarea femeilor” subliniază promiscuitatea liber consimţită, violenţa, boala, disperarea, frica se acumulează în cadre lungi anulând psihologiile unor „vinovaţi fără vină”. Tentativele de evadare sunt treptat anulate până în finalul care face loc şi singurei soluţii salvatoare, eliberatoare - nebu­nia. Supravieţuitorii universului uman „blestemat” vor întâlni probabil un nou conducător, undeva, dincolo de o mlaştină şi un deal pentru a le orchestra răul interior, deloc exorcizat de o iluzorie liber­tate. Transpar în secvenţe încăr­cate de violenţă realităţile siste­mului concentraţionar ale cărui dimensiuni de abia astăzi încep a fi cunoscute.
     Nu lipsesc, de asemenea, din parabola construită de cineast referinţele mai mult sau mai puţin transparente la realităţi de care nu suntem străini nici astăzi. Un personaj spune la un moment dat: „Noi  muncim, voi ne apăraţi. Toţi o să muncim ca să fim hrăniţi şi îmbrăcaţi cât mai bine. Nu suntern o turmă suntem oameni! Vreau linişte. Vreau linişte!” O replică taie sugestiv acest discurs ce rezonează prea direct azi: „Cum vrea majoritatea!”
     Intenţiile lui Mircea Daneliuc de a folosi parabola ca mijloc de condamnare a totalitarismului sunt suficient de clare. Din păcate, discursului cinematografic îi lip­seşte concentrarea necesară expresivităţii, densitatea replicii (prea adesea alunecată spre o vulgaritate păgubitoare), justa măsură a plasării grotescului şi ororii în zona esteticului.
     Întregul univers al parabolei se conturează într-un fel de dimensi­une kafkiană, fără claritatea ab­surdului practicat de scriitorul ceh. Dilatate obsesiv, degrada­rea umană, halucinantă aluneca­re, cădere în animalitate capătă doar efecte exterioare în lungimi nepermise. Este posibil ca în capcanele libertăţii de expresie cineastul să fi uitat verva satirică din Cursa, puterea semnificantă a imaginii din Glissando, simbo­listica şi onirismul de calitate utilizat în acest film ciopârţit de cenzură, sau rigoarea expresiei din lacob.
     Formula parabolei aleasă de Mircea Daneliuc se relevă a fi mai plină de echivoc decât conclu­zia acuzatoare la adresa totalita­rismului, indiferent sub ce formă s-ar manifesta. Virtualităţile enig­matice ale unor simboluri alese (mlaştina, focurile, copacii) pierd în expunerea cinematografică supleţea, originalitatea sau preg­nanţa aşteptată de la un cineast de valoare, de la un cineast cu o exigenţă recunoscută. Exigenţă, de altfel, transpa­rentă în dirijarea actorilor supuşi interpreţi ai unor partituri extrem de dificile, susţinute în condiţii dure, în colaborare cu excelentul operator care este Florin Mihăilescu, autorul unei imagini revelatoare pentru plastica at­mosferei, pentru solicitata tensiu­ne dramatică, la care au mai con­tribuit cu profesionalism semna­tarii decorurilor şi costumelor - Mircea Neagu şi Oana Tofan, monteuza Maria Neagu şi autorul coloanei sonore Anuşavan Salamanian. Şi cum sunt un croni­car optimist, aştept după această deziluzie, cu un deosebit interes schimbarea de registru anunţată de cineast pentru viitorul său film - „Fata babei şi fata moşnea­gului”. 

 
(România Liberă, 11 octombrie 1991)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: a unsprezecea porunca, calin stanculescu, cronica de film, mircea daneliuc

Opinii: