Starea de anormalitate postrevoluționară este canavaua pe care se țese destrămarea unei familii. Opozant al regimului în 1987, revoluționar la sfârșitul lui 1989, șomer în 1992 ― Fane, sudorul de la șantierul naval dunărean este victima unei idealizate imagini despre justiția socială. Urmărit de securiștii de ieri, de onorabilii profesioniști ai prezentului, el va deveni o victimă concretă a propriei credințe în dreptate și adevăr, avertizând prea târziu asupra identității pseudorevoluționarilor ajunși în Parlamentul țării.
Senatorul criminal și complice al securității nu este doar o metaforă, ci un personaj ce respiră suficientă autenticitate, ce probabil dă și astăzi multe dureri de cap.
Filmul lui
Nicolae Mărgineanu și
Petre Sălcudeanu (al cărui scenariu are coerență epică, forță dramatică în schițarea personajelor permanent agresate de starea de derută) atacă direct dezamăgirea produsă de restaurația comunistă evocată într-un cumul de drame a căror progresie devine uneori prea moralizatoare (sau prea îngăduitoare cu adevăratele cauze).
Dezagregarea familiei nu este efectul sărăciei postdecembriste (sărăcie ce trimite la furt, prostituție sau complicitate la proxenetism). Naivitatea celor ce și-au pierdut sau doar și-au riscat viața, crezând în schimbarea ei, confuzia morală a celor ce și-au trimis în parlament torționarii de ieri, siguranța stupidă a Puterii surprinse într-un moment festiv asemănător mascaradelor trecute sunt elemente ce trimit la un posibil răspuns asupra culpabilităților reale.
Imensa cantitate de speranță investită în sfârșitul ceaușismului devine o amară reflecție asupra condiției individuale, dominată de minciuni posibile în celula socială și de minciuni instituționale la nivelul autorităților. În film există destine excelent schițate, urmărite până la pragul completei abdicări (prostituția pentru eleva de liceu, lecția umilitoare și degradantă a pușcăriei pentru adolescentul din cușca macaralei, hoția și vagabondajul pentru copilul ce abandonează școala). Fiecare revoltă personală determină drama celor apropiați; eșecurile evidente se înregistrează în prezența unei mulțimi fără reacții fie că se află într-o curte de șantier, fie pe străzile unei capitale iluminate de un zâmbet cinic. Și finalul propune tragica singurătate a unui copil debusolat, a unui viitor fără speranță, atâta timp cât speranța se numește adevăr.
Sunt în film secvențe memorabile, care creionează exact stări și reacții umane edificatoare pentru debusolarea trăită de personaje (peripețiile hingherilor amatori, antrenamentul „științific” al viitorilor spărgători, furia distructivă născută din revolta fratelui mai mare). Nicolae Mărgineanu este un cineast analitic, care arată fără ostentația demonstrației esența dinamică a deteriorării raporturilor umane. Deși direct, uneori cu forța documentarului, limbajul său cinematografic nu ocolește forța sugestiei, sublimarea simbolului. Regizorul are și meritul formării unei excelente echipe de actori din rândul cărora se detașează
Luminița Gheorghiu,
Remus Mărgineanu, lon Haiduc, dar și debutanții Simona Ciobanu,
Cristian lacob, Laurențiu Albu. Acest film prilejuiește și un excelent debut de operator ―
Alexandru Solomon: un ochi perfect conectat la nervul cotidianului, dar și la schița de portret a promiscuității postdecembriste.
Scenaristul filmului, romancierul Petre Sălcudeanu afirma că povestea evocată pe ecran a fost scrisă dintr-o răsuflare în 1992, ca o replică la realitatea înconjurătoare, ce mi s-a părut și îmi pare a fi în continuare intrată pe un făgaș de anormalitate. Am încercat să surprind destinele câtorva oameni aflați în conflict cu propria lor conștiință, într-o lume nouă și în derută. Astăzi, ministrul culturii este pe scaunul în care are posibilitatea de a contribui efectiv la eradicarea anormalității, la eliminarea derutei din cel mai sensibil și reprezentativ univers al țării. Cum o va face, ni s-au promis mărturisiri la o apropiată conferință de presă.
