Răsfoind filmografia românească a anului care tocmai a trecut, cu siguranţă aş spune că filmul lui
Cătălin Mitulescu Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (un film de Cătălin Mitulescu, cu
Dorotheea Petre şi Timotei Duma, o poveste de Andreea Vălean) se află printre cele mai bune. La sfârşitul anului l-am revăzut la televizor, iar filmul lasă aceeaşi impresie stranie pe care o dă melodia lui N. Saxu pe versuri de G. Breazu şi A. Motora, „Ţara noastră”, cântată într-un uşor falset de un grup de liceeni deloc Rock and Roll pe fundalul sepia al unui alt timp: "Epoca de Aur pe care cu îndreptăţită mândrie o numim Epoca Nicolae Ceauşescu".
Liceenii Rock and Roll sună şi titlul unei producţii neaoş ceauşiste care dorea să relaxeze puţin imaginea severă a regimului, oferind pe lângă bucăţica de caşcaval asezonată cu note consumeriste băştinaşe şi doctoria moralităţii deprinse în vecinătatea strungului şi a directorilor de conştiinţă deghizaţi în profesori de filosofie. Dar pe cine mai interesează un retro ceauşist cu pionieri şi utecişti, odată cu marea integrare în Uniunea Europeană, mai ales că o multitudine de subiecte de senzaţie bat la poarta marelui ecran? De ce aş mai (re)vedea filmul acesta şi ce îmi spune el nou faţă de ceea ce ştiu din manualul de istorie (istoria se termină în rezumate stil epitaf: a trăit, a domnit etc.), din documentare (plictisitoare) sau din ceea ce pot citi din cărţi (dacă nu sunt prea groase)? Sunt întrebări pe care le poţi lista rapid alături de oricare spectator tentat de noutate, care chiar de la apariţie se dovedeşte că a întârziat puţin. Răspunsul meu: o poveste simplă care se potriveşte oricui (nu mă refer desigur la cei care conduc destinul artei la volanul unui Porsche) în decorul cenuşiu al ultimului an de domnie al ultimului împărat roşu din estul Europei. Povestea Evei Matei (Dorotheea Petre al cărei debut îl puteţi vedea în
Ryna, a făcut un rol de excepţie, pentru care a primit Premiul de interpretare feminină Un Certain Regard, Cannes 2006) ex-utecistă, dar, şi a fratelui ei Lalalilu, pionier, are firescul celor care se întâmplă în jur şi fascinul care decurge din descoperirea miracolului în banalul cotidian investit iniţiatic. O fată este îndrăgostită de fiul unui securist, dar, după ce este mutată din motive disciplinare la o şcoală profesională şi face cunoştinţă cu alt tânăr, fiu dintr-o familie cu probleme politice, suspectată de dizidenţă, se decide să fugă în străinătate cu acesta. Întreaga tevatură îl face pe fratele acesteia, proaspăt pionier care-şi pierde şi ultimul dinte de lapte, alături de prietenii săi, să-l condamne la moarte pe Ceauşescu: "Ceauşescu e de vină!". Abandonând îndrăzneţul plan în ultimul moment, Eva, dar şi fratele său, sunt luaţi prin surprindere de un deznodământ neaşteptat: căderea şi executarea lui Ceauşescu, al cărui autor se consideră pionierul. Marea evadare se împlineşte; de pe un yacht somptuos, Eva primeşte scrisorile stângace ale fratelui său şi este elogiată de vecinii de cartier pentru darurile pe care le trimite de peste mări familiei. Nu este aceasta un East-Side Story de succes? Cătălin Mitulescu reuşeşte să decupeze ceea ce este surplus, urmărind un fir narativ cu mici ramificaţii care fac tabloul vieţii cotidiene, unde securistul se învecinează primejdios şi hilar în acelaşi timp cu oamenii simpli împărţind de fapt aceeaşi mizerie, unde Tarzan, băiatul rrom (probabil) îşi găseşte firesc locul alături de prietenii săi Lalalilu şi Vasilică, fără lecţii de catehism politically correct, unde evenimentele grave sunt aparent atenuate de o ironie aproape tandră. Copilăria e una dintre temele acestui film, - titlul pare un decalc după celebra compunere cu care debuta orice nou an şcolar în alte vremuri, Cum mi-am petrecut vacanţa de vară, - T.O. Bobe îl prelucrează ironic prin pastişă într-un roman deosebit. Felul în care o expune, cu o rară acuitate, aminteşte de câteva dintre filmele de excepţie ale regizorilor iranieni, pentru care copilăria a devenit un gen: Bahman Ghobadi, (
Şi broaştele ţestoase zboară) sau Majid Majdi (
Culoarea Paradisului,
Copiii cerului). Există o complicitate permanentă a regizorului cu această lume fabuloasă, iar miraculosul se strecoară discret în cotidian ca pe o poartă lăsată din greşeală deschisă. Trei mici episoade ascund trei miracole aparent diferite, o broască râioasă peste care unul dintre copii trânteşte o piatră se salvează neaşteptat datorită unei scobituri în piatră, un vis, "submarinul" construit de Lalalilu pentru a evada cu tot cu vecini în Occident şi un balon făcut din gumă de mestecat străină care se înalţă deasupra micului cartier. Aceste mici inserturi suprarealiste nu se transformă într-o demonstraţie de virtuozitate, ci sunt mai degrabă o extensie firească a lumii care se trăieşte prin lumea care se visează. În acelaşi timp, Cătălin Mitulescu se disociază de modalitatea de face film a la Kusturica care, din păcate, a început să se manierizeze - de la
Pisica albă, pisica neagră la
Viaţa este un miracol -, oferind exotism balcanic şi feerii est-europeene cu Mercedesuri care împrăştie turme de curcani sau gâşte. Acest Ceauşescu care-i bântuie pe români devine o fantoşă, maimuţărit copios în rol de Moş Crăciun de către capul familiei, - interpretat excelent de
Mircea Diaconu. Tot "Tovarăşului", întruchipând cu solemnităţi de fachir aşezat pe divanul cu cuie o prezenţă abstractă omnipotentă, i se acordă onoruri din partea consiliului profesoral întrunit pentru a judeca fapta reprobabilă a sfărâmării bustului său făcut din ipsos. Încăpăţânarea elevei, Evei, de a nu se ridica la înălţimea gravităţii faptei şi implicit de a nu gera surogatul justiţiar cu elevi care se bâlbâie întru exercitarea votului democratic de excludere, nu are un fundament ideologic, ci reprezintă un refuz firesc, aş zice aproape instinctiv al abnormului, grotescului instituţional. Regăsim acest abnorm în şabloanele discursurilor oficiale, dar până şi în încercarea copiilor de a scrie o poezie patriotică cu asistenţa călăuzitoare a unui adult: "Zi o rimă la partid iubit" "Sunt fericit". Cătălin Mitulescu nu lasă nimic să devină tragic, fatal, printr-o reconversie magică a actului crud în farsă, o farsă din care nu lipsesc gesturile autentice, pregătirile pentru fuga în Occident, încercările de sinucidere ale lui Lalalilu (cea prin electrocutare fiind zădărnicită de faptul că se ia curentul), dragostea. Farsa aminteşte că lumea în care trăim şi am trăit nu e făcută pe calapodul discursurilor despre ea şi că întotdeauna scapă câte ceva, mai precis esenţialul. În acelaşi timp, ea fereşte filmul şi de un lirism excesiv, aşa cum regizorul evită şi căderea în metaforită (simboluri, parabole, gesturi neînţelese) sau vulgaritate de dragul vulgarităţii cu care sunt suplinite de obicei lipsa de imaginaţie. Cătălin Mitulescu ştie să adune acest rest făcut din detalii sensibile care privite cu atenţie reflectă la o scară mai mare lumea trăită, conferindu-i autenticitatea unui cineverité şi a faptului cotidian. Unul dintre ele (prietenul cu care am văzut filmul m-a rugat să-l aleg pe acesta): oamenii aşteaptă în staţie un autobuz lângă o lizieră. Autobuzul soseşte şi întoarce, însă manevra stupidă şi neîndemânatică a şoferului îi împinge şi aproape îi mătură pe oameni ca pe o turmă care se regrupează apoi inerţial în jurul maşinii pentru a se înghesui la uşi. Filmul reuşeşte de asemenea să scape de capcana pedagogiei, nu ţine lecţii despre bine şi rău, spune povestea cât mai simplu cu putinţă, ştiind că gestul firesc face cât o sută de simboluri, iar un chip poate conţine tot misterul lumii (mai nou, cu condiţia să nu fie al Monei Lisa). Apocalipsa anunţată de titlu pare una veselă, aşa cum sfârşitul pare un happy-end, iar yachtul se îndreaptă parcă spre un alt orizont. Acolo unde ţi se pare că se pune punct sunt de fapt puncte puncte. Pentru ca (scuzaţi cacofonia!) ceea ce urmează să fie chiar povestea noastră. Refrenul punctează ironic-nostalgic lecţia de patriotism şi, ca în romanele lui Milan Kundera, nu ştii până la ce punct ironia şi uşorul falset vocal nu vorbesc mai bine despre sentimentele autentice decât ar face-o o corală sau un discurs de amvon. Şi pentru că "Ţara noastră-i ţara noastră, dulce pajişte albastră/ Aripă sculptată-n dor de lumina ochilor"...
