Filmul lui
Alexa Visarion intitulat laconic
Ana se desfăşoară între două paranteze referitoare la onomastică, la dreapta potrivire a numelor, tema dialogului Cratylos al lui Platon care porneşte de la câteva interogaţii, ce anume din esenţa unui lucru sau a unei fiinţe este recuperabil din numele lui şi cine este potrivit pentru a da nume lucrurilor.
A numi corect pe cineva sau ceva înseamnă a-i desluşi esenţa sau chiar cheia destinului. În filmul lui Visarion subiectul interogaţiei este o tânără, zveltă, nurlie, mergând pe bicicletă pe un drum de ţară în miez de vară să ia apă de la fântână. El cam puriu, dar locvace o abordează direct, întrebând-o ghiduş: „Cum te cheamă?” Ea îi răspunde prompt, vizibil iritată: „Du-te-n pizda mă-tii”. La final, interogaţia rămâne, dar transfigurarea a avut loc. Decor poetic vesperal, în mijlocul lacului, pe un ponton unde s-a băut şampanie din pahare de cristal – nici viaţa la ţară nu mai e ce a fost. De data aceasta, cu lirismul şiroind din priviri, şampanizată, ea răspunde enigmatic: „Ana. Ana lui Manole.” Stop-cadru cu umbrele celor doi în amurg, şampania nu se mai vede, dar sticla e pe undeva pe acolo. Ce conţine noua năzbâtie cinematografică a lui Alexa Visarion? El (
Răzvan Vasilescu), cândva un regizor aspirant al cărui film despre Meşterul Manole a fost respins de cenzură, iar în urma vociferărilor şi deţinut politic, după o existenţă itinerantă prin străinătate cu meserii diverse se reîntoarce în ţară, mai precis la ţară să viseze la filmul nefăcut şi să se declare ratat cu cuvintele memorabile: „Sunt un căcat.” Ea (Cristina Drăghici), curvă tragică, violată cândva şi ulterior calificată ca prostituată în Italia unde descoperă că nu avea talent pentru cea mai veche meserie din lume, cu un copil vândut de „ei” unei familii de italieni, revine în ţară, tot la ţară ca să uite, să îşi refacă viaţa. Formând un cuplu cast, spiritualizat, cei doi: 1. îşi fac confidenţe despre ratările personale şi visează împreună la filmul cenzurat odinioară, dar pe care el îl va face, dar nu se ştie cum; 2. se bălăcesc în lac, de preferinţă îmbrăcaţi; 3. se plimbă cu bicicletele însoţiţi de un puşti din partea locului, Ion, pe care, neputându-i găsi un rost mai bun în filmul său, regizorul îl îneacă la final, fapt care nu deranjează pe nimeni; 4. dansează pe melodii fredonate împreună, tonul îl dă El; 5. contemplă apusurile şi beau şampanie pe un ponton, o variantă de romantism la marginea bălţii. Avem un rapel la episodul care a marcat existenţa regizorului punând-o sub zodia eşecului şi a disidenţei, respingerea scenariului pentru un film despre Meşterul Manole, scenariu calificat drept „mistic”. Discuţia despre scenariu are în mod neverosimil ca interlocutor nu pe responsabilul în drept, ci o secretară, combinaţie de Suzana Gâdea şi mahalagioaică autentică. Chiar şi cu grad de colonel de securitate, Alexa Visarion ar trebui să ştie asta, secretarele nu intermediau la acest nivel discuţia cu un tovarăş serios care dorea să facă film. În tot timpul dialogului prolix, sub pretextul mirosului mefitic, – aluzie fină ca un par înfipt în ochi – secretara spreiază tot locul, precizând că spray-ul a fost adus de un violonist din Elveţia, involuntară pasă de comic suprarealist. Reacţia viitorului regizor, care în acest fel o apucă pe drumul disidenţei, este delirantă după cum urmează: 1. el cântă secretarei un cântecel vesel-obscen care debutează cu versurile „Păi mă căcai în fundul curţii galben ca lămâia / Măi Lino Leano”, 2. intonează cântecul lui Andrei Mureşanu, „Deşteaptă-te române”, actualul imn naţional. Aceste recitaluri sunt urmate de alte gesturi de o disidenţă feroce: 1.sechestrarea secretarei în birou, unde aceasta face o criză de isterie; 2. intonarea aceluiaşi imn a. allegro agitato pe coridoarele instituţiei, admonestat fiind de un funcţionar pitic în halat albastru de maistru, b. allegro assai în lift, c. andante moderato în duba care-l saltă ducându-l la răcoare, d. allegro ma non troppo în faţa anchetatorilor, cuplul de comici involuntari format din Securist, jucat abulic de
Mircea Albulescu şi Miliţian, jucat aproape parodic de
Dorel Vişan. I se pune în cârcă disidentului un furt, scenariul său e decretat mistic, – Meşterul Manole intenţiona să construiască o biserică şi nu o creşă! –, şi îi este contrariată sensibilitatea, se atentează la integritatea sa morală şi profesională în repetate rânduri cu aceste cuvinte dure, „să-i radem poezia asta mistică din cap şi pentru că o spune prost şi o vrea şi film”, dovadă că Miliţianul avea o urmă de spirit critic. Regizorul ar dori să înţelegi din scenele de un grotesc împins spre comicul involuntar că artistul sub dictatură nu doar că este împiedicat să-şi exprime ideile – cele debitate ulterior de regizorul revenit la ţară sunt simple elucubraţii liricoid-onirice –, dar face eroic şi puşcărie pentru ele. Ce mai conţine filmul? O scenă desprinsă parcă din altă expoziţie, una de instalaţii video, în edificiul abandonat ce ar fi trebuit să fie Clădirea Radio. Pe o rogojină se află un tip cu o sticlă de vin sau şampanie şi două pahare; un tablou, trei televizoare (eu atât am numărat) sunt dispuse în jurul său la oarecare distanţă. Cum sunt alimentate?, Ce caută acolo?, Cine le-a adus? sunt întrebări la care filmul nu îţi poate răspunde. Regizorul ratat discută cu acest personaj de pe rogojină despre lucruri grele, cum ar fi Adevărul, Minciuna, Dictatura, Tranziţia. La un moment dat, tipul de pe rogojină strigă Hoţii, Minciună etc. şi nu se întâmplă nimic, ceea ce probabil dorea să demonstreze, vox clamantis in deserto. Înţelegem că avem un fel de parabolă scepticcritică a prezentului degradat, a societăţii de tranziţie, postrevoluţionare. Personajele se află acolo cu majusculă, Regizorul şi Profetul, aduse de Dumnezeu să discute lucruri grave printre ruine, un fel de picnic tarkovskian-orwellian la marginea lumii. De ce însă companionul regizorului are nevoie de o sticlă şi două pahare şi rogojina aşternută pe ciment, rogojină pe care se răsuceşte burtos ca un curcan în frigare? Un alt episod îi arată pe cei doi oameni ai autorităţii, Securistul şi Miliţianul, la marginea Lacului Snagov. Mircea Albulescu joacă până la confuzie o stare de prostaţie, cu privirile pierdute în zare, letargic depus pe un şezlong cu o undiţă lângă el, deşi e puţin probabil să se ocupe de pescuit. Infatigabilul Miliţian, Dorel Vişan, are un fiu care e „studinte” în drept şi îşi cumpără examenele ca pe alune cu banii daţi de papa, pentru că nu-i aşa?, fapt revelator, asta e şcoala românească, o nouă oportunitate de a declara cangrena morală generalizată a societăţii „fără prinţipuri, care va să zică că nu le are”. Suprarealismul marca
Dan Piţa din
Hotel de Lux se întrevede la margine de lac ca o labă de gâscă călcată de tramvai: o femeie îmbrăcată în smoking ca pentru un spectacol de varieteu bate step, acompaniată de un individ care bate într-o tigaie, cu bolboroseli metafizice „Şi dacă ce? Şi dacă cum? Şi dacă unde?”, rămânând apoi cu gura deschisă în soare ca un crocodil atins de cafard. Cred că aici ar fi trebuit să înţeleg ceva, un simbol, o metaforă, o parabolă, dar mărturisesc că polisemia derutantă a scenei m-a depăşit. Însă poţi înţelege uşor plăcerea Miliţianului de a-şi face fiul bou; Dorel Vişan ştie să articuleze savuros cuvântul acesta pentru a-i da întreaga respiraţie şi rotunjime de care are nevoie, fapt care reprezintă maximul contribuţiei sale la acest film. Iată, ne spune regizorul, cum s-au aranjat vechii securişti, vedeţi, la vremuri noi, tot ei. În sfârşit, o scenă dramatică aşa cum o înţelege Alexa Visarion că trebuie să fie după ce a văzut multe filme cu tensiuni dizolvante şi pasiuni frenetice. Din senin, cum anume s-a ajuns acolo nu ştim, Ea îl face pe regizor cu ou şi cu oţet, impotent, ratat, bătrân pezevenghi etc. Răbdător, El înghite mizeria şi o linişteşte pentru ca până la urmă să danseze amândoi, ea înlăcrimată toată, pe muzica fredonată de el, undeva lângă nişte linii de cale ferată, linii care mai constituie decorul unei alte scene confesive. Parcă era vorba de un sat?, mă veţi întreba. Ei şi? Ne împiedicăm în detalii triviale? Staţiune de odihnă, sat, cartierul luxos din preajma Lacului Snagov, ponton, barcă cu motor etc., nu are importanţă, e un fel de „undeva, în Est”, România profundă, eternă şi fascinantă etc. Poezia – şi la propriu, se recită din Meşterul Manole în lungi litanii – se vrea liantul acestui film,
ce formidable bordel, o idilă asezontă cu cele mai diverse ingrediente (biserică, pizda mă-tii, Deşteaptă-te române, bă boule, şampanie, curg băşinile pe tine, pahare de cristal, căcat, Meşterul Manole, curvă, amurg, impotentule, epopeea naţională etc.), şi mult, dar foarte mult grotesc, care, alături de absurdul nepremeditat şi comicul involuntar, rămâne marca indelebilă a acestui film, o capodoperă de vulgaritate şi crasă lipsă de talent.
(
România literară, nr.1-2 / 2015)
