Sărăcie, bun plac, trufie cât cuprinde, cheltuirea puținilor bani pe care îi avem în proiecte nemăsurat de vanitoase, înghețarea într-o vetustă estetică a tânjirilor calofile, săli goale, sentimentul că filmul românesc nu mai are o familie, ci s-a retras într-o familiuță, toate acestea nu sunt chiar o desfătare pentru exercițiul criticului la sfârșit de an. Până și bietul clișeu al număratului pe degetele unei singure mâini își pierde sensul când avem în vedere producția autohtonă a lui 1996. Iată de ce, dacă mai scapără câte o scânteie a unui film adevărat în afara „marelui ecran”, nu avem voie să nu o luăm în seamă. Am văzut nu de mult
Capul de zimbru realizat de
Nicolae Mărgineanu după nuvela lui Vasile Voiculescu (scenariul - Iosif Naghiu) în studioul de film al SRTV, același unde la început de an eram invitați la premiera
Malvinei Urșianu cu
Aici nu mai locuiește nimeni. Îmi arunc ochii peste fișa lui Mărgineanu și constat că în șapte ani a lucrat două filme (Malvina Urșianu nici atât) la „casele noastre” ce au funcționat după principiul „cine împarte parte își face”. Am reîntâlnit același cineast sobru, exact, dar am avut și bucuria descoperirii unui artist mai bogat. Severitatea lui atinge fără efort eleganța, dramatismul circulă prin subteranele povestirii pentru a țâșni acolo unde nu te aștepți. Iosif Naghiu a intuit potențialul cinematografic al scrierii Iui Vasile Voiculescu, în aparență atât de „nefotogenică”, iar regizorul, necopleșit de ambițiile „autorului total”, i s-a alăturat. Când te gândești câtă artilerie grea aruncă unii în joc, câte petarde și artificii de tot felul scapără la fiecare cinci minute, doar-doar ni se va smulge vreo tresărire, este cum nu se poate mai reconfortant să te instalezi în așteptare, asemenea eroilor de pe ecran - soldați și o mână de ofițeri - iar așteptarea însăși să devină materia filmului.
Capul de zimbru mi-a amintit
Deșertul tătarilor, fără a fi detectat nici un împrumut din ecranizarea lui Zurlini după romanul lui Dino Buzzati. Războiul care, deocamdată, nu se arată, un ordin de luptă ce nu mai vine, pământ desfigurat de arșiță, o geografie încremenită (operator: Adrian Drăgușin) totul induce sentimentul unei pânde fără obiect. Pentru militari acest interval în care istoria pare a nu avea nevoie de ei se poate învecina cu umilința. Nu i se spune pe nume, dar se simte neliniștea. Întâmplările sunt dilatate, capătă dimensiuni disproporționate, precurn acea urmărire a unui iepure în goana sa către un presupus izvor, filmată îndelung, renoirian, ca în
Regula jocului. În această toropeală, vizita a doi ofițeri nemți devine un eveniment. Fiecare îl trăiește în felul lui. Nicolae Mărgineanu construiește secvența mesei - una dintre figurile îndrăgite ale cinematografului, piatra de încercare a imaginației și a măiestriei profesionale - ca pe un spectacol în sine, cu intrări și ieșiri. De obicei, astfel de scene își află sprijinul în varietatea tipologică a personajelor convocate din lumi diferite. Într-un mediu închis, și încă unul militar, pericolul monotoniei nu este de neglijat. Și totuși calmul provizoriu este propice conturării individualităților. Nu știm mai nimic despre acei bărbați interpretați de
Remus Mărgineanu,
Dragoș Pâslaru,
Valentin Popescu,
Adrian Titieni, Romeo Pop, dar chipurile lor ne captează. Chiar și atunci când vedeta devine tânărul neamț ce se laudă cu mică sa comoară, un timbru cu „capul de zimbru”. Istoria lui, amestec de candoare și cabotinism (excelent Alexandru Jitea, un nume care urcă), umple timpul negrăbiților comeseni. Inexplicabila dispariție a neprețuitului obiect dă totul peste cap. Convivii redevin oamenii onoarei militare și, se presupune, resorturile demnității lor sunt aceleași. Oare? O tensiune a incertitudinii se insinuează între graba cu care comandantul trece la proba definitivă, dezbrăcatul la piele și nesupunerea de cremene a ofițerului gata să-și ducă pistolul la tâmplă. Între cele două atitudini, enorme și una și alta, mai este loc și de altceva, de un secret. Îl vom afla și atunci vom retrăi gestul lui Dragoș Pâslaru, care jucându-se nervos cu bricheta în timpul penibilei anchete, număra poate, clipele. Un film aspru, „de bărbați”, cum se spune, un film în care emoția răsare din piatră seacă.
