REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

A tăia nodul gordian: „Inimi cicatrizate” – cronică de film


     Unii critici literari consideră că biografia i-a furat opera "marelui bolnav al literaturii române". Alții, din contra, socotesc că, în fapt, Max Blecher, pentru că despre el este vorba, nici nu are o biografie, scurta lui viață fiind o încremenire în boală. Dacă, la ei acasă, specialiștii încă își mai caută unghiul de atac, ne putem imagina ezitările, nedeslușirile, temerile criticii cinematografice în fața unei eventuale pătrunderi cu camera în corpul unei opere a cărei carne îmi închipui că doare la fiecare atingere. Faptul că Radu Jude a avut curajul apropierii a fost, pentru mulți, o calitate în sine, în stare să-l scutească de readucerea în discuție a mult dezbătutei probleme a ecranizării, cu mereu invocatul spirit al cărții, fata morgana pentru o artă prea legată de pământ etc. Jude nu s-a încurcat cu subtilitățile. A tăiat în carne vie în fața unei opere de o neîndurătoare acuitate senzorială, în care luciditatea autoscopiei celui care "trăiește în intimitate cu moartea", cum spunea Mihail Sebastian, devine, uneori, greu de suportat. "Nu cu o moarte abstractă, nebuloasă, cu termen lung. E moartea lui, precisă, definită, cunoscută în detalii, ca un obiect" - continua scriitorul. Mai exact, regizorul-scenarist a tăiat nodul gordian. Ce să facă cinematograful cu astfel de senzații? "O durere istovitoare îmi zumzăia prin cap". Sau: "O gheară care se fixase în carnea împietrită de anestezie". "Perfecta inutilitate a unei zile splendide". "Îmi simțeam capul străin în scheletul craniului". Trebuie să fii nebun sau, poate, genial, pentru a le arunca în mașina de tocat a cinematografului. Radu Jude le-a pescuit cu grijă din toate scrierile lui Blecher, Inimi cicatrizate, care dă și titlul filmului, Întâmplări în realitatea imediată,Vizuina luminată și le-a agățat sus, pe ecran, în timp ce imaginile spun o poveste. Citatele sunt extrase cu un anumit schepsis. Chiar dacă atârnă neputincioase în raport cu transmiterea suferinței reale, de la un anumit moment, textele parcă ar dori să ajungă din urmă imaginile, să înainteze cât de cât împreună, pentru ca, în cele din urmă, să cadă la pace: când eroul rostește "eram pe ciment...", povestind un vis, cuvintele zboară din gura eroului pentru a se instala, imediat, la locul lor, în partea de sus a ecranului. O coincidență imagine-intertitlu, ca un fulgerător acord final pentru că, dacă facem imprudența să ne aruncăm ochii prin paginile lui Blecher, atunci filmul, în întregul lui, seamănă cu un corp eviscerat, din care a rămas numai carcasa, fost animal superb a cărui blană este expusă curiozității, compasiunii noastre umane. Altfel, pentru spectatorul aflat la o oarecare distanță de literatură, Inimi cicatrizate este o poveste explicită, admirabil filmată (Marius Panduru) despre nefericirea unui foarte tânăr bărbat, Emanuel (Lucian Teodor Rus), din primele decenii ale secolului trecut, condamnat de o boală incurabilă pe atunci, tuberculoza osoasă, să trăiască prizonier al unui sarcofag de ghips, de la brâu în sus, într-un sanatoriu de pe malul mării. Un fel de culoar al trecerii spre moarte, a cărei fantomă este alungată prin sfidarea ei. Se glumește mult, începând cu doctorul Ceafalan (Șerban Pavlu) care își însoțește instalarea pacienților ghipsați pe un pat special, cu îndemnul "Hai cu micii pe grătar!". Cel mai exersat în practicarea hazului de necaz, a umorului disperat este însuși Emanuel, a cărui conviețuire cu tragedia nu este lăsată să-și arate colții. Se ia singur peste picior, vorbește în sloganuri publicitare adaptate situației ("Două cuvinte spun tot: Morbul lui Pott") sau în citate livrești (The winter of our discontent...), atunci când nu provoacă dispute intelectuale despre Cioran, Nae Ionescu, Rudolf Carnap sau discuții aprinse despre antisemitism, legionarism, inexistente în cărțile lui Max Blecher. Intruziunea istoriei - opțiune a cineastului, un adaos masiv care nu face nici bine, nici rău, atâta timp cât el este proiectat în tot ceea ce a mai rămas din Blecher, o ramă narativă. Chiar dacă scriitorului îi erau străine falsele pudori, vorbirea ostentativ cam verde a unor tineri de altădată, școliți, cu un limbaj cenzurat prin educație și cutumele timpului, departe de slobozenia contemporană, este și ea inventată, dar aici ar putea fi justificată ca fiind o țâșnire a vitalității încordate, un alt fel de a da cu tifla morții. Ca și scenele de sex cu misterios-teatrala Solange, parteneri al căror instinct năvalnic nu mai ține seama de condiția lor de bărbat și femeie prinși în chingile dictate de boală. Dificultatea găsirii unei poziții mai puțin chinuitoare, piciorul în corset metalic al tinerei, proiectat în aer aproape triumfător, amintesc de Crash al lui Cronenberg. doar vizual, pentru că miza umană era inexistentă acolo. În Inimi cicatrizate, astfel de scene fac parte din strategia trăirii a ceea ce a mai rămas din viață, alături de sindrofiile cu aer fellinian, de înfriguratele plimbări romantice pe malul mării. Emanuel are o febră a participării, pe măsură ce, pe chipul său, se insinuează moartea. În ultima scenă, a urcării în trenul ce urma să-l ducă departe de sanatoriu, pare aproape un cadavru. Acompanierea acestei împăcate agonii de sonurile și cuvintele unui cântec legionar mi se pare o opțiune a cărei semnificație mărturisesc că nu o pricep. Nu zvârcolirile epocii au pecetluit viața și opera scriitorului. Nu mi-am imaginat niciodată că, de la un film inspirat de Max Blecher, ai putea pleca - folosesc din nou un gând al lui Mihail Sebastian - "copleșit, uzat". Aici, în cazul de față, miezul cărții rămâne, spuneam, apărat de o platoșă a lucidității exasperante. Speram, însă, ca cel puțin în final, să nu avem de a face cu agresivitatea unui corp străin.
 
 
 
 
 
 
 
 
(9.12.2016)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film inimi cicatrizate, max blecher, radu jude, scarred hearts film, scarred hearts film review

Opinii: