Culisele Reconstituirii. Interviu cu Horia Pătraşcu

     Domnule Horia Pătraşcu, când se vorbeşte despre Reconstituirea, desemnat în urmă cu câțiva ani drept cel mai bun film românesc al tuturor timpurilor, în majoritatea cazurilor se vorbeşte despre Lucian Pintilie, despre cosce­naristul Horia Pătraşcu, dar se cam uită faptul că filmul are la bază o nuvelă de excepție a dumneavoastră...
     Că se vorbeşte mai mult de Lucian Pintilie este normal, filmul circulă mult mai mult. Faptul că el a ales nuvela asta pentru ecranizare înseamnă că are un nas extra­ordinar; să ştiți că nu sunt ironic deloc: Lucian este un regizor absolut genial. În general, şi-a tras tot meritul filmului pe el, în anumite proiecții eu am fost omis ca scenarist şi, mai ales, nuvela a fost ignorată. Dar nu contează, sunt două lucruri complet diferite. Nuvela mea este proză, îşi are locul ei bine stabilit, a fost tradusă în mai multe limbi, iar filmul lui este altceva – este cinematografie. Îl felicit din inimă, acum, încă o dată, că este autorul celui mai bun film din toată istoria cinematografiei române – şi sunt şi eu pe acolo, în toată afacerea asta.
     De unde a plecat nuvela?
     m spus-o de mai multe ori: din Caransebeş, oraşul meu natal; era un mic cineclub acolo, care funcționa cât de cât, aveam un aparat de 16mm, şi eram membru al cineclubului respectiv. (Eu, din liceu încă, eram hotărât să fac regie de film, ăsta a fost visul meu: să fac regie de film.) Şi, la un moment dat, s-a întâmplat o chestie, la ştrandul din Caransebeş au fost aduşi vreo 20 de „derbedei”, absolvenți ai liceului la fără frecvență, muncitori la fabrica de mobilă. Săracii de ei se îmbătaseră, pe plajă era un mic băruleț, s-au îmbătat, s-au luat la bătaie, au făcut ceva scandal fără importanță şi i-a luat miliția. Acum îi aduseseră să facă o reconstituire, ca să nu-i bage la închisoare (nici nu prea aveau pentru ce, spărseseră nişte pahare), să facă o reconstituire filmată şi cu asta basta. Miliția avea un document educativ, iar ei, bieții copii, erau liberi. Eu am văzut toată această scenă. I-am văzut, acum erau treji, cât de ruşine le era, cât de prost se simțeau. Erau pe plajă, se adunase lumea ca la urs, şi lumea de acolo ce era? Erau nişte fete superbe, în costum de baie, şi ăştia erau frumuşei, dar erau cu poliția. Eu şi încă doi băieți filmam. Ăsta a fost momentul, au trecut ani şi mi-a venit ideea prozei. De-acolo a plecat toată chestia. Nuvela, e un mic roman de fapt, tot la Caransebeş am scris-o, înainte de a termina IATC-ul, prin ’67.
     Au mai existat alți regizori interesați de ecranizarea cărții? A fost Lucian Pintilie primul care v-a propus un film după Reconstituirea?
     N-a fost primul, nu. Liviu Ciulei a vrut să facă filmul, dar mi-a spus: Domnule, facem filmul, este teribil, dar hai să nu moară Vuică în final... Un mare maestru Liviu Ciulei, un mamut de regizor, dar i-am spus: Domnule Ciulei, nu, dacă nu moare Vuică... A venit şi Radu Gabrea, a fost coleg cu mine la IATC, era la regie, de fapt el a vrut să facă inițial filmul, dar, vorba lui, „n-a fost să fie”... Şi, la unul din examenele de sfârşit de an, m-a scos din examen Pintilie: Vreau să fac Reconstituirea! Eu nu m-am mai gândit la nimic, zic: Făceți-o, cu o singură condiție – moare Vuică în final?... Păi, zice Pintilie, bineînțeles, altfel cum?!... Ăsta a fost momentul Pintilie! Şi a făcut filmul... Din momentul ăla, în limba română a început să fie folosit cuvântul „reconstituire”, nu exagerez. „Reconstituirea” nu se folosea în limba română decât strict de către poliție şi juridic. Şi a apărut apoi şi în literatură, şi în critică, eu am observat peste câțiva ani. Nu e meritul nici al meu, nici al lui Pintilie, este meritul unui fapt: că acest cuvânt a fost titlul unui eveniment cultural de amploare.
     Dacă în realitate nu murea nimeni în reconstituirea inciden­tului de la care porneşte proza dumneavoastră, ficțiunea, arta au alte legi, iar unul dintre cei doi eroi, exponențiali în felul lor, moare...
     Ştiți la ce m-am gândit, ce fisă mi-a picat nu demult? Există drame, tragedii în care eroul moare, şi sigur că moare din anumite motive... Să nu mă interpretați greşit, nu fac nicio aluzie. În Othello, motivul e gelozia; în Romeo şi Julieta, neînțelegerea de către părinți a dragostei celor doi tineri – şi aşa mai departe, putem da câte exemple doriți. Deci, există un motiv anume care justifică moartea eroului. În Reconstituirea, moare Vuică. Care-i motivul pentru care moare Vuică? Ştiți care e? Că mi-am dat seama şi m-am speriat când mi-am dat seama: mila! I-au pus să facă reconstituirea, ca să nu intre la puşcărie. Şi, din milă, moare eroul! Mai spuneți-mi un singur caz din literatură în care eroul moare din milă!...
     Ce s-a întâmplat după ce filmul a fost încheiat? Care a fost „aventura” difuzării?
     Filmul a fost realizat în ’69. Înainte de difuzare a început tevatura cu vizionările, că schimbați cadrul ăla, şi ăla... Şi eu îi spuneam lui Lucian: Scoate, mă dracu, să iasă filmul. Cum să scot, eşti prost?! Aşa s-a încăpățânat pe fiecare cadru. Filmul a fost oprit, dar în ’70 s-a întâm­plat o chestie foarte ciudată. S-a anunțat că e premieră la cinematograful „Luceafărul”, şi a fost premiera cu filmul original, fără nimic scos! Dar o premieră fără afiş, era scris pe o hârtie, eu eram trecut Petraşcu, Pintilie parcă Ion Pintilie... Şi rulează o săptămână, în a doua săptămână a fost prăpăd, în a treia săptămână s-au spart geamurile... Filmul a rulat opt săptămâni, două luni în cap, la un singur cinematograf, cu bătăi la intrare... După două luni a fost scos şi a început să ruleze în oraşele din țară, dar cum? Rula, să zicem, o zi la Craiova, a doua zi, când începea să se adune lumea, era scos. Și aşa a fost difuzat în câteva oraşe, după care a fost scos definitiv de pe ecrane, fiind relansat după aşa-zisa revoluție.
     Care au fost justificările, dacă au fost, din partea celor care au interzis filmul? Ce era atât de subversiv în el? Ce deranja?
     Nişte chestii absolut ridicole... Nuvela e construită pe cele trei elemente clasice: unitate de timp, de loc, de acțiune; totul era într-o căldură sufocantă şi se desfă­şura lent, cu toate datele de rigoare. Pintilie a preferat o abordare mai dură, a ales muntele şi a băgat nişte chestii noi. Maşina aia care urlă, claxonează, şi care e perfectă în film, a fost interpretată de coana de la cabinetul doi ca o aluzie la Ceauşescu! A durat mult timp, au făcut la vizionări de au înnebunit la Comitetul Central, nu mai ştiu cine era la cultură, până s-au con­vins că nu e nicio aluzie. Apoi, ni s-a cerut să scoatem violența, scenele violente din film. (În primul rând, pe vremea aia nu murea nimeni într-un film românesc de actualitate!) Cam pe aici au fost toate chestiile. Plus lucrăturile celorlalți regizori care nu-l înghițeau pe Pintilie; Pintilie fusese între timp în străinătate, montase în țară două spectacole de teatru care au fost interzise, era privit ca o altă minune...
     Care era atmosfera printre regizorii timpului? Cât erau de solidari?
     Nu erau, nu erau deloc solidari. Pintilie, mai ales, era un tip foarte încrezut, are şi de ce, e sclipitor ca inteligență; despre caracter, mă abțin să spun, dar nu contează la un tip genial, că are mai mult sau mai puțin... El era, şi este, plin de el, pe bune – avea pentru ce să fie aşa. Nu prea-l înghițeau toți ceilalți...
     După această reuşită care a fost Reconstituirea (dincolo de interdicția de a rula în anii care au urmat premierei), de ce nu ați mai continuat colaborarea cu Lucian Pintilie?
     Păi, regizorii îşi aleg scenariile, nu invers...