„Ce se întâmplă în filmul meu? Câteva persoane au ambiţia de a reproduce realitatea, fără să ştie că realitatea este un lucru misterios, pe care nu poţi să-I ignori cu atâta uşurinţă sau căruia nu-i poţi eluda legile complexe. Aceşti oameni îşi bat joc de realitate, o dispreţuiesc şi vor s-o reconstituie cu o mare incompetenţă dublată de un fel de dispreţ: vor s-o recompună ca într-un laborator.
Aş vrea să citez aici un alt fapt real care m-a emoţionat şi care este argumentul moral care m-a împins să fac filmul. Este o poveste destul de atroce întâmplată unui bărbat care era bănuit de a fi homosexual: cum el avea nevoie de un fel de certificat atestând că nu este, a fost obligat să facă dragoste în faţa medicilor. A ieşit din această experienţă distrus, descompus, şi aşa a şi rămas. Exact acelaşi lucru se petrece în filmul meu, oameni inconştienţi — şi bunătatea e legată aici de inconştienţă, călăii din filmul meu sunt destul de buni — îi pun pe aceşti doi tineri „să facă dragoste” în faţa camerei, într-un laborator, pentru a recrea acest nod existenţial care nu se poate reface, mai ales când sunt aplicate metode educative de un asemenea primitivism. Atunci, realitatea atacată, brutalizată, rezistă cât rezistă, apoi explodează şi deznodământul tragic este absolut normal. Este ceea ce se petrece la sfârşitul filmului: e mai rău decât un linşaj, săvârşit de această mulţime căreia îi lipsesc informaţiile. Pentru mine, responsabilitatea înseamnă posibilitatea de a controla realitatea pe care o provoci: filmul este povestea unui caz de iresponsabilitate colectivă (se provoacă un eveniment fără a-i prevedea consecinţele) unde mulţimea se vede implicată pentru că ea are, de asemenea, raporturi false cu realitatea ca urmare a lipsei sale de informaţie, prima treaptă a contactului cu realitatea.” (Din interviul acordat de Lucian Pintilie lui Marcel Martin în revista „Cinema '71” — februarie; nr. 153)