Cel de-al doilea lungmetraj al lui
Radu Muntean,
Hîrtia va fi albastră, ajunge pe ecranele noastre după participări şi premii meritorii la festivaluri internaţionale. El închide (după Cătălin Mitulescu şi Corneliu Porumboiu) tripticul filmelor toamnei realizate mai mult sau mai puţin despre Revoluţia din '89. De fapt,
Hîrtia... este singurul dintre cele trei "efectiv" despre Revoluţie, pentru că reconstituie evenimentele din noaptea de 22 spre 23 decembrie. Spuneţi că v-aţi săturat de filme despre Revoluţie? Poate că n-aţi văzut ce trebuia.
Hîrtia... este, fără îndoială, cel mai "adevărat" film despre decembrie '89 realizat până acum. Este autentic în situaţii, replici, gesturi, amănunte de scenografie sau de îmbrăcăminte. Este autentic poate în primul rând ca modalitate de abordare a subiectului: naraţiunea e naturalistă, iar ambiţia de a dezlega misterele lipseşte. Cu toate astea - de când e onestitatea un păcat? - mesajul e perceput clar: în haosul acelor zile, unii oameni au fost luaţi drept ceea ce nu erau, nevinovaţi au plătit cu viaţa, valorile erau amestecate, limbajele erau amestecate. Se schimba paradigma.
Radu Muntean şi coscenariştii
Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu nu au paşi greşiţi sau urme de falsitate în surprinderea exactă şi credibilă a atmosferei acelor vremuri. Firul narativ nu e complicat. Un ABI (automobil blindat de intervenţie) cu soldaţi în termen de la Interne patrulează prin Bucureşti. Unul dintre soldaţi, Costi, fuge la televiziune să lupte alături de cetăţeni. Colegii pleacă după el, dar nu-l regăsesc decât la final. Până atunci, Costi ajunsese într-o casă unde a tras împotriva "teroriştilor" până şi-a dat seama că nu erau terorişti, iar colegii lui l-au căutat la Televiziune. Revoluţia lui Radu Muntean (el a trăit-o ca soldat în termen) nu e cea majoră, văzută ca o placă turnantă de marmură, ci e revoluţia în mic, a lui Costi care, în euforia momentului, nu mai pune egal între fugă şi dezertare, a mamei căreia în nebunia momentului îi pasă de şniţele, a ţiganului cu inimă mare luat drept arab şi tratat în consecinţă, a iubitei lui Costi care zice "peltiţe" în loc de "petliţe", a pionilor care se simt uriaşi şi a celor care-şi păstrează umanitatea. A noastră, a tuturor.
Filmul lui Radu Muntean câştigă foarte mult prin actori. Scoate la rampă trei tineri, colegi de an la UNATC -
Paul Ipate,
Tudor Aaron Istodor şi
Alexandru Potocean, lansează un mare actor de film - Adi Caraulean, dă ocazia unor actori cunoscuţi să aibă partituri mai mici, dar consistente. Nimeni nu e primadonă, nu există roluri principale şi secundare, ca şi cum toată lumea e la fel de importantă. Cei care susţin că s-au săturat de filme despre Revoluţie şi de Revoluţie în general probabil că sunt cei care din euforia acelor zile au căzut în cea mai mare dezamăgire. Poate că filmul îi va impresiona şi mai mult. Dezamăgiţi sau nu, filmul lui Radu Muntean ne arată aşa cum eram atunci, iar inocenţa noastră de atunci e azi, când ne vedem pe ecran, de-a dreptul dureroasă.
