Opinia criticului
„În fine, o singură formulă de film lipsea din suita de pelicule inspirate de festivaluI Enescu, pentru ca grupajul să fie atotcuprinzător: un film documentar monografic. În ordinea cronologică şi nu numai cronologică a realizării, el este ultimul, dar filmul acesta îndeplineşte funcţia unei cărţi de vizită şi ca atare poate sta în fruntea grupajului, în cazul unei vizionări în suită.
Ca orice carte de vizită, filmul este rezultatul, firesc, al unel comenzi, în cazul de faţă din partea organizatorilor direcţi ai festivalului, răspunzând unor exigenţe precise şi multiple, atât în conţinut, cât şi în «paginaţie». Şi trebuie avut în vedere că o carte de vizită se oferă nu pentru a fi supusă unei aprecieri şi unei judecăţi în sine, ci pentru a informa şi a fi luată în consideraţie. Ce este festivalul Enescu, cine a participat la ediţia din 1970, de pe câte continente, din câte zone şi din câte ţări sunt participanţii, cum au sosit aceştia la aeroport sau la gară, cum a început, cum s-a desfăşurat şi cum s-a încheiat festivalul (în ordinea reală a faptelor, fără artificii de compoziţie), cine a fost la tribună şi în jurii, cine a luat cuvântul (fragmente fono pe viu), cum s-au succedat etapele concursului şi concertele de gală (fără pierderi de timp, fără ambianţe şi peisajistică — e doar de la sine înţeles că festivalul s-a desfăşurat în Bucureşti!), care au fost premiiie şi premianţii, cum s-a desfăşurat festivltatea de premiere. Punct. Fără «şi aşa mai departe», fiindcă o carte de vizită nu uzează de aproximaţii. lar această carte de vizită este impresionantă, prin faptul că, deşi de dimensiuni duble faţă de cele obişnuite, nu are niciun spaţiu alb. Pe întinderea a două acte (600 m peliculă), într-un ritm riguros, în aşa fel încât comentariul explicativ de-abia reuşeşte să ţină pasul cu imaginea, se înşiruie toate capetele de afiş şi toate titlurile care compun blazonul acestei importante manifestări culturale naţionale şi internaţionale.
Este un film introductiv care, cum spuneam, poate deschide o serată cinematografico-muzicală sau poate foarte bine sta, ca material preţios, în arhivă, oricând utilizabil. Aş fi vrut să spun că el poate fi şi un bun mesager, pentru a purta departe faima muzicii noastre şi a festivalului.” (
Valerian Sava, Cinema nr. 2, februarie 1971)
„Şi celelalte filme dedicate Festivalului Enescu —
Virtuozii, Cei trei B, Cerul meu-muzica — dovedesc propria opţiune a cineastului, strădania de a reflecta, nu doar de a ilustra cinematografic evenimentul artistic, încercarea merituoasă de a pătrunde într-un univers particular, universul muzicii. Filmele acestea ne dezvăluie un regizor receptiv, răscolit de muzică dar refuzând în acelaşi timp să se manifeste patetic. Mirel Ilieşiu şi-a propus, rămânând discret în umbră, să lege un dialog între confesiunea de creaţie a lui George Enescu şi muzică. Cele trei filme devin o sinteză izbutită între mărturisirea artistului, între lumea intimă a compozitorului şi muzică care, în interpretarea virtuozilor, redevine atotputernică. Cinematograful ne oferă astfel posibilitatea nu numai de a vedea şi a asculta. El explică fără didacticism muzica unui Bach, unui Beethoven, unui Brahms, unui Enescu prin cuvânt (rostit fără ostentaţie, dar cu necesara vibraţie de
lon Marinescu). Muzică plus imagine plus gând — iată ce a vrut şi ceea ce a reuşit Mirel Ilieşiu. Şi muzica, «cea care dă glas strigătelor suftetului», cum scria Enescu, trăieşte din plin în aceste filme.” (
Alexandru Racoviceanu, Cinema nr. 2, februarie 1971)
