Alexandru Tatos despre film
„Spectatorul care a intrat în sală cu prejudecata că a venit să vadă un film ce-a tradus pagină cu pagină (sau din două în două pagini...) cunoscutul roman al lui Cezar Petrescu, o să fie dezamăgit.
Spectatorul care vine însă să vadă un film-operă-de-sine-stătătoare, bun sau prost, dar de sine stătător, inspirat după romanul „Întunecare”, care încearcă să esențializeze sau să sublinieze idei, probleme, situații și caractere din carte, transpuse prin „ochii” realizatorilor săi și prin mijloacele specifice artei cinematografice, s-ar putea să fie satisfăcut.
Știu că este un film mai greu de urmărit. Spectatorul dorește îndeobște o „poveste”, clară, cursivă, cu introducere, cuprins și încheiere. Nu va găsi așa ceva — cel puțin în maniera în care a fost obișnuit. Dezvoltarea resorturilor filmului de la premiza că Radu Comșa își revede viața în secundele premergătoare gestului său final (condensând, ca într-un auto-proces, momentele, bune sau rele, senzațiile, crizele și propriile învinuiri, ce l-au dus pe un drum fără întoarcere), a determinat implicit și structura mozaicală a discursului cinematografic, a cărei fluență sper să rezide din subteranul ideii (sau ideilor) sugerate." (din Caietul de sală)
Opinia criticului
„Creația cinematografică a lui Alexandru Tatos, regizor venit din lumea teatrului, se impune printr-un stil sobru, rezultat al interferenței dintre maniera realistă, cu totul specială, a abordării și conținutului de idei al filmelor sale, foarte angajate social și politic. În același timp, însă, ele sunt subtile dezbateri, sunt pline de întrebări existențiale, sunt o sumă de stări contradictorii, de neliniștitoare „secvențe”, ceea ce le conferă uneori sensuri simbolice, fără să-și piardă, în ciuda acestui amestec de elemente diverse, pitorești, logica interioară, fluența povestirii.
Întunecare — având ca punct de pornire romanul omonim al lui Cezar Petrescu — însumează tocmai căutările anterioare ale regizorului, căutările cele mai fertile, devenind un film remarcabil prin originalitatea viziunii regizorale, prin expresia ei inedită, prin jocul tulburător al actorilor, prin montajul foarte complex, trădând o construcție riguros elaborată, cu un ritm de leit-motiv și o structură labirintică. Această structură însă este foarte potrivită unghiului de vedere subiectiv din care este privită lumea filmului, cel al eroului principal, fire contradictorie, rătăcit în propria-i conștiință scindată între eu și noneu, între sine și realitate. Între acești poli, Radu Comșa, eroul filmului, remarcabil întruchipat de lon Caramitru, își caută echilibrul, care, într-o lume aflată la cumpăna istoriei, fără să-i înțeleagă sensul real, se dovedește extrem de labil, ca un fir subțire întins la maxim ce sfârșește, inevitabil, prin a se rupe.
Și în acest film Alexandru Tatos se arată a fi un fin analist. Experiența sa teatrală, observabilă în primul rând la nivelul jocului actorilor, al relațiilor dintre personaje, își spune cuvântul printr-o spectaculozitate cu totul aparte, căreia îi adaugă o expresie filmică sobră, dar mereu incitantă, bazată atât pe virtuțile specifice limbajului cinematografic, stăpânit cu un înalt profesionalism, cât mai ales pe osatura unui subtil realism psihologic.” (
Grid Modorcea - din Caietul de sală)
