Profesiune de spectator
Am văzut
Năpasta lui
Alexa Visarion la premiera de la Patria, spre sfârșitul anului trecut. Îmi amintesc sau nu filmul? Da, și încă cu aproape toate amănuntele. Asta însă nu e atât de important. Eu scriu la rubrica mea, din același scaun în care stau să văd filmul. Sunt adică un spectator și cam atât. Micul meu diletantism mă ajută mult, îmi dă libertatea (minimă) să spun „orice”, fără a fi numaidecât pe placul cine știe cui, fără, ceea ce poate să pară și mai complicat, a fi obligat să urmez vreun canon strict profesional. Nu mă îndoiesc de-altfel că există cineva care urmărește fie și numai din amuzament, critica „diletantă” în rezonanță cu cea profesionistă. S-a scris nuanțat despre filmul lui Visarion. Sunt printre cei care votează
pentru. N-am să înșir de data asta argumente. Altceva mă interesează. Pe când ieșeam de la premieră, în mulțimea care traversa strada îngustă, cineva părâng nemulțumit dar nu și răuvoitor a spus: asta nu-i
Năpasta lui Caragiale. Părându-i-se că nu a spus destul, a adăugat: nu-i Caragiale! Firește, îi spun eu acum aceluia (nu i-am văzut fața, purta o scurtă cenușie umplută cu puf, ca o vestă de salvare, și o căciulă cu blană sârmoasă, înspicată) nu e Caragiale, e Visarion. Îți place, nu-ți place este el însuși. Lucru Mare. El nici nu vrea să „ecranizeze” ceea ce a fost odată scris. El meditează pe marginea operei literare, oricare ar fi ea. Filmul, spectacolul devine altceva decât cartea. Ce rău în asta?! Nu înțeleg mirarea, indignarea, protestul unora: regizorul să „respecte” textul și gata! Sigur, așa este, marii autori, dar și cei obișnuiți, au dreptul să fie jucați așa cum sunt. Dar asta nu exclude alte soluții. Cu cât opera este mai profundă, cu atât iradiază mai intens, cu atât mai multe interpretări sunt posibile. Etc... Se poate spune că există tot atâtea variante la „Război și pace” câți cititori sunt? Într-un fel, da! Un astfel de „cititor” original și profund și-a găsit
Năpasta în Alexa Visarion, Kawalerowicz nu face altfel în
Maica Ioana, Mihalkov în
Oblomov, Fellini în
Satiricon. Dacă păstrăm proporțiile, nu trebui să o facem crispați și cu dinții strânși! „Văd enorm și simt monstruos”, spune undeva despre sine Caragiale. Visarion vede mai departe decât până la el acest destul de puțin cercetat orizont caragialean. El are stil, știe să urmărească o idee până la ultima consecință. După gustul emu, el este uneori excesiv, din care cauză întregul suferă. Sunt de la Visarion de așteptat mari performanțe.
