​Copilul și nevoia de tandrețe

     Familia, personaj principal al filmelor noastre
     Prin profesie, am voluptatea extremelor, de astfel un vechi proverb spune că extremele se atrag. M-au pasionat și mă pasionează ipostazele profesionale contradictorii. Ce poate fi mai incitant decât să-l întruchipezi astăzi pe Othello și mâine pe... Iago? Astăzi să fii Mefisto, iar mâine Faust.... Totul plăs­muit din același aluat sufletesc și intelectual. Antinomia — coordonată fundamentală a fiin­ței umane punte de explicație și implicație în legile dialecticii. Frumosul și urâtul, bunul și răul, da-ul și nu-ul, concepte estetice morale, sociale ce conviețuiesc într-o forma armonioasa înnobilând condiția noas­tră „histrionică” prin aspirația continuă spre perfecțiune. Minunat lucru!
     Am avut de câteva ori revelația acestor în­cercări și în cinema. Un tată superficial, fri­vol, insensibil la „problemele critice” ale băiatului sau, galopând spre un dezastru con­jugal, salvat în ultimă instanță, un tată cum e cel din filmul Vreau să știu de ce am aripi în regia lui Nicu Stan. Și apoi altă postura de tată, un tată generos, profund, sensibil și altruist, pentru care rațiunea de a fi fericit re­zidă în rațiunea fericirii fragilului sau copil, un părinte cum e cel din filmul Punct și de la capăt în regia lui Alexa Visarion.
     Aceste două personaje se constituie în ar­gumente deloc vulnerabile, ale acestei profe­sii pline de mister și de infinita eficiență eti­că