În cel mai nou film al său, regizorul şi scenaristul
Alexa Visarion recurge la estetica post-modernă ca instrument de investigaţie şi în acelaşi timp ca modalitate de reflecţie asupra puterii de creaţie şi a vârstelor ei. Materia de lucru este mitul Meşterului Manole, una dintre temele obsesive ce l-au urmărit, după cum singur mărturiseşte, de-a lungul întregii sale cariere teatrale şi cinematografice (vezi spectacolul realizat la Teatrul Naţional din Cluj, în anul 1978).
Ana este un film despre un artist trecut de vârsta maturităţii şi despre zădărnicitele sale încercări de face un film pe tema mitului Meşterului Manole. Este filmul unei întreprinderi ratate, care avea drept subiect ratarea însăşi.
Până unde cele două lumi, cea reală şi cea ficţională se contaminează reciproc, atâta vreme cât mitul este deopotrivă contextul dar şi subiectul filmului? Cât de periculoasă este abordarea acestei structuri narative arhetipale despre natura creaţiei pentru energiile vitale ale artistului ce şi-a ales un astfel de subiect? Întrebări pe care autorul filmului le articulează, invitând spectatorii să găsească răspuns.
Într-un interviu pe care i l-am luat anul trecut, Alexa Visarion mărturiseşte: „Filmul este autobiografic. Desigur că personajul principal (interpretat de Răzvan Vasilescu) nu sunt eu, dar face parte din universul meu. Scenariul iniţial, intitulat
Meșterul Manole - ziditorul, a fost realizat în 1978. Această variantă,
Ana, este cea de-a treia. A fost un proiect dorit de mine în temele fundamentale, obsesive, care se leagă cu gândul meu, cu munca mea, cu tentaţiile mele. De fapt este vorba despre o călătorie a unei obsesii, temă care există în mit!"
În această a treia variantă a scenariului, Alexa Visarion construieşte un spaţiu arhetipal în care timpul este elastic şi permite coexistenţa mai multor spaţii, atât istorice cât şi afective. Poveştile se întretaie şi se suprapun, timpul curge înainte şi înapoi, în timp ce filmul se ţese în jurul spectatorului ca un voal de pânză fină, al cărui capăt nu se mai zăreşte.
Personajul lui
Răzvan Vasilescu („El") revine la Gruiu, satul de pe marginea lacului Snagov unde cu mult timp în urmă îi vorbise actorului Ştefan Iordache despre proiectul unui film despre Meşterul Manole. Acum se întoarce în acelaşi loc, de data aceasta la mormântul actorului, cu intenţia de a-şi mărturisi neputinţa: „Şi acum am venit să-i spun Lui că n-am făcut nimic. Mi-e cam ruşine, dar asta e. Nu ştiam că a murit aşa de repede. Eram prin lume ..." Explicaţia pare acum simplă: sinopsisul filmului fusese respins de cenzura comunistă („Biserică?"), iar tânărul regizor (amator?) a abandonat (nu ştim de ce?) proiectul, care la acel moment părea să nu aibă şanse de reuşită.
Ana lui este o fată a zilelor noastre (Cristina Drăghici), pe care o Intâlneşte întâmplător pe uliţa satului. Întoarsă de la muncă din străinătate, fata (al cărei nume rămâne un mister până la finalul filmului) eşuează în acest spaţiu aflat în afara timpului, unde ecourile unei poveşti dure de viaţă (a fost victima unui viol) îşi pierd din vitalitate. Lucrează la Club Raul, aflat pe pontonul lacului şi s-a împrietenit cu un băiat tăcut din sat, care o Insoţeşte pretutindeni. Dialogul între cele două personaje se naşte abrupt, fără să urmeze o structură unitară. Bărbatul, prins încă în realitatea metaforică a mitului, este forţat aproape cu brutalitate să se raporteze la realitate de comentariile directe pe care fata (căreia începe să-i spună povestea filmului pe care nu l-a făcut niciodată) le face. Când, de exemplu, aude că filmul se numeşte Zidirea, fata îi spune alb: „Nu vine nimeni la aşa nume".
Povestea scenariului oprit de cenzura comunistă îi dă prilejul regizorului Alexa Visarion să se întoarcă în timp, într-un birou al vice-preşedintelui Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, în care secretara (Dorina Lazăr) explică de ce a fost respins scenario: legenda este prea mistică şi nici nu se încadrează în categoria „epopeenațională) Al doilea momentment ni-l înfăţişează pe tânărul regizor într-un birou de anchetă în prezența Colonelului (Mircea Albulescuj, cel care îl trimite la reeducare, pentru ca “să-i scoată poezia din cap, cu biserică cu tot!”
Gândit structural ca un poem cinematografic, jocul actorilor este un element cheie în menținerea coerenței stilistice a filmului. De-a lungul întregului film Răzvan Vasilescu evoluează într-un permanent echilibru instabil, pe linia subţire dintre nebunia creatorului şi luciditatea omului obișnuit. Vorbele omului dovedesc limitările și stângăciile sale, în timp ce suflul respirației sale atunci când spune versurile mitului, îl ridică deasupra condiţiei sale particulare. Răzvan Vasilescu nu recită şi nici nu interpretează versurile, ci devine instrumentul de rezonanţă prin care un ritm arhetipal se face auzit. O performanţă actoricească greu de realizat într-o lume inundată de carcasele goale ale miturilor, golite de vitalitate de excerciţiul mental al deconstructiei.
Aflată la debut, Cristina Drăghici opune acestei energii de joc o alta, de tip direct, epurată de nuanţe, marcată de un tip de intensitate ce apare în forță în momentele cheie ale interacţiunii dintre cei doi. Este interesant cum tânăra actriță construieşte, folosindu-se de contradicția structurală dintre cele două personaje, un tip de prezenţă feminină ce devine reperul de stabilitate pentru personajul interpretat de Răzvan Vasilescu. Momentul relatării violului este construit în opoziţie cu realitatea metaforică ce se instalează până la acest moment. Actriţa accelerează controlat povestea, care pe măsură ce capătă viteză, se transformă într-un coşmar macabru, care depăşeşte limita suportabilităţii. Alexa Visarion este un maestru al metaforei care şi-a găsit în directorul de imagine
Pătru Păunescu un partener pe măsură. Cadrele largi, inundate de lumina dulce ca mierea a apusului de soare, în care respiraţia naturii se concentrează în intensitatea culorilor, capătă o profunzime palpabilă, ce proiectează spectatorul către linia mereu prezentă a orizontului. Se deschide astfel un loc în care liniştea satului pierdut în natura sălbatică devine palpabilă, învăluind privitorul într-un strat dens, odihnitor, de nemișcare.
În acest spaţiu metaforic destinat reflexiei, stările personajelor care nu pot fi comunicate prin frânturile de dialog dintre cei doi protagonişti, sunt transmise sonor, printr-o serie de sunete organizate într-un discurs paralel ce însoţeşte povestea. Mircea Florian, autorul coloanei sonore, reuşeşte să încarneze prin muzică spiritul locului, suflul ancenstral care se face auzit la anumite momente, în ritmul unui timp ce curge după alte legi decât cele ale realităţii diurne.
