Actorii noştri – Dem Rădulescu

Întrebaţi-mă!
Stimate Dem Rădulescu, dacă ar fi după mine, nu v-aş întreba nimic. V-aş lăsa să povestiţi, aş nota totuşi şi aş face un recital-scris Dem Rădulescu. Eu n-aş fi decât calea de comunicare dintre dumneavostră şi public.
Să ştiti că e o plăcere să poţi răspunde celor care te îndrăgesc, să le spui nişte gânduri, nişte frământări ale unei existenţe, ale unei pete de culoare în această paletă multicoloră, care e teatrul. Şi filmul. Că sunt rude bune. Dacă am făcut bine, să judece posteritatea. Dacă am greşit, alţii să se ferească. Dacă s-au bucurat, asta a fost pâinea mea zilnică.
Haideţi să vorbim atunci despre bucuria asta pe care o daţi spectatori­lor. Să vorbim despre umorul dumnea­voastră. Pentru că există un umor «Dem Rădulescu».
Aţi pus punctul pe i. Mi se pare că aţi atacat o problemă de bază. Originalitatea. Nu cred decât în arta originală. Pentru că nu văd un spectator să intre în sala de spec­tacol spunând: «Mă duc, că e acolo unu' care face ca ăla!» Adică vreau să spun, cu alte vorbe, că valoarea, valoarea în general stă în esenţă. Caragiale atrage atenţia asu­pra valorii din alt punct de vedere. El spune că între amoeba, fiinţă minusculă care roade zi de zi piramidele şi care se naşte dimineaţa şi moare seara, şi piramida care stă acolo de mii de ani, este o mare diferenţă: amoeba a trăit. O zi, dar a trăit. Deci, nu se poate vorbi de durată, ci de intensitate. De mo­mentul unic de creaţie care n-are impor­tanţă cât a dliat de vreme ce a existat.
Puteţi să explicaţi publicului cum ajungeţi la acest moment, puteţi să de­montaţi in faţa Iui mecanismul umorului dumneavoastră?
Nu pot. Dacă dumneavoastră credeţi că cineva vrea să aibă umor, vrea să aibă farmec, vrea să fie popular şi ajunge numai prin voinţa lui, vă înşelaţi. Asta este exact grădina. Un pom. De la natură. Şi aici vreau să amintesc de mult discutatul talent. S-au întrebat, se întreabă, au răspuns şi mai răspund azi, ce e talentul, dar nimeni n-a găsit o explicaţie mai clară a acestei stări psihice. Că e o stare psihică. Şi mă întorc la Caragiale, care spunea că fiecare om are în el o coardă dispusă la vibraţie, şi că talentul este arcuşul pe care-I poartă cineva ca să facă să vibreze această coardă a semenului. Ce-ar fi, deci, arcuşul ăsta, talentul, ce-ar fi el? E uşor să spui: om. Dar cine-i omul? E uşor să spui: maşină. Dar ce e maşina ? Maşina e un tot. Omul e un tot. Dar ce e un tot? Fiindcă e tot, inseamnă că Inglobează nişte elemente. Toate. Care sint elementele ? Orice particu­lă din acest tot. Dacă lipseşte una, maşina nu funcţionează, sau funcţionează cu defect. Orice om cu lipsuri funcţionează — dacă elementele sunt secundare — cu defect. Dacă elementele sunt principale, nu mai funcţionează deloc. Talentul este un tot. Nu mă refer la talentul artistului în general, ci la talentul artistului dramatic. Nu-şi lucrează glasul. Nu-şi lucrează corpul. Nu citeşte nici măcar ziarul. Dar pretinde că are talent. Ei bine, nu are. Sau dacă-I are, el este întreg. În măsura în care actorul se preocupă să dezvolte elementele componente ale brevetului de profesare a acestei  meserii, se poate vorbi de talent. Aplauzele, bucuria, popularitatea, polarizarea atenţiei opiniei publice sunt roadele muncii. Ale nopţilor de nesomn, şi care se compensează şi recompensează cu acea clipă unică de creaţie. În paranteză fie spus, îmi pare rău că nu orice om poate să trăiască acea clipă. De ce credeţi că spunea cineva: «Artiştii sunt copiii de duminică ai socie­tăţii»? Ei sunt, sau în orice caz ar trebui să fie, sărbătoarea societăţii.
Nu vă puteti plânge. Sunteţi o săr­bătoare pentru publicul dumneavoas­tră.
Sunt unul dintre cei mai înjuraţi actori din ţara aceasta. Mai ales de către cronicari. Dar am să vă spun un Iucru: mă credeţi sau nu, dumneavoastră şi ceilalţi, vreau să ştiţi că v-am tras pe sfoară. Şi vă trag pe sfoară. Eu joc pentru plăcerea mea. Plăcerea mea e mai mare decât a dumneavoastră. Eu când joc, atâta regret: că nu pot să mă văd. Dacă aţi şti cât regret că nu pot să mă văd în finalul lui Svejk! Dar nu pot! Şi dacă m-ar filma, aş şti că sunt filmat şi mi-ar distruge toată emoţia... Aici vreau să fac o remarcă măgulitoare...
Pentru cine?
Pentru mine. E un lucru care mi-a încălzit sufletut. Acest mare dramaturg al nostru, de la care am învăţat foarte mul­te, Aurel Baranga, a spus: «în afară de mine, mai recunosc un autor dramatic: Dem Rădulescu». Şi l-a întrebat un cronicar: «Ce-a scris?» «Siciliana.» « Mă duc s-o văd şi eu!» Stimată tovarăşă, eu sunt un tip de commedia dell'arte. Pe mine trebuie mă laşi să mă dezlănţui. Dacă pui aparatele pe mine, mă termini. Eu nu sunt încă gata făcut pentru film. Pe mine trebuie să mă vezi la teatru. De asta am renuntat la televiziune. Pe viaţă am renunţat. Nu mă redă. Teatrul. Mă reîntorc la teatru. Vă rog să scrieţi asta chiar aşa: mă întorc în genunchi la teatru şi-i spun: «lartă-mă că te-am părăsit atâta vreme»! Chiar aşa să intitulaţi inter­viul: în genunchi mă-ntorc la tine. La el. La teatru. Ştiti care e cea mai mare satis­facţie a mea? Că suntem puţini. Puteam să spun că eu am gândit asta, dar n-o fac. Jerry Lewis, pe care-I iubesc din adâncul sufletului, el a gândit-o. Ştiţi ce-a spus nemernicul ăsta? «Cunosc 5000 de actori de dramă, dar de comedie suntem vreo patru». Aşa a spus el. Şi eu spun la fel. Nu vreau să zic că artistul de dramă nu-i artist şi drama nu e artă, dar comedia este dramă plus încă ceva.
Ce?
E, acest ceva aş vrea să mi-I explice şi mie cineva într-un articol sau la telefon. Am să vă spun o poveste: un tânăr cere mâna unei fete de la tatăl ei. Tatăl îi spune: Ţi-o dau. Dar o iubeşti? O iubesc — zice tânărul. De ce? întreabă tatăl. Pentru că - începe tânărul şi tatăl îl întrerupe: Dacă poţi să-mi spui de ce-o iubeşti, nu ţi-o mai dau!... Să vă spun eu de ce vă place comedia, de ce vă place râsul? Nu pentru că-I atacă pe om cu relele lui, nu. ÎI iubiţi în mod egoist. Pentru că vă prelun­geşte viaţa. Cel puţin până la viitorul spectacol.
Dar dumneavoastră de ce îl iubiţi?
Poate tot egoist. Poate pentru că artistului îi place să fie răsplătit imediat. Să ştie, pe loc, cum a fost. Că la «Nora» de lbsen, de unde să ştiu eu cum a fost? Pot eu să văd dacă omul plânge sau nu în stal? De asta-mi place râsul. Dar, para­doxal, îmi place şi liniştea. Ce frumos e când după hohotele de râs, poţi face să încreme­nească sala! Să ştiţi că nici publicul nu râde ca proasta-n târg. Şi nici nu-i place să râdă şi să uite că a râs şi de ce a râs. Omul vrea să râdă şi să-şi spună în gând: «Dă doamne să nu mi se întâmple aşa!». Îmi place râsul expresiv, cu expresie şi cu adresă precisă. Râsul ăla în faţa clovnului, la care nu ştii dacă să râzi sau să plângi, şi te învinge râsul.
V-ar fi plăcut să fiţi clovn?
Abia aştept să joc un clovn. Împreună cu regizorul Geo Saizescu ne aflăm în stadiul de discuţii cu câţiva scriitori pentru un film care să dezvăluie lumea circului. Dar un circ aşa cum l-a văzut Shakespeare. El îi spunea iarmaroc, dar tot asta înseamnă.. Comedia e o mare dramă. N-am spus-o eu. Ştiţi când se naşte comedia? Când zâmbetul începe să fie amar. Comedia este drama la pătrat. E ca râsul alienatului căruia numai de râs nu-i arde. Este clipa când fericirea se transformă în durere. Este clipa când dragostea devine ură. Comedia este ultimul hotar al lacrimii. Comedia se naşte atunci când eşti atât de împins din toate părţile, că nu mai ştii încotro s-o apuci şi, ca să nu-ţi pierzi minţile, începi să râzi. Comedia e ceva foarte grav. Credeţi-mă! Din cauza asta n-am făcut şi n-am să fac niciodară cu ochiul spectatorului, să-i atrag atenţia că se află la o comedie. Am spus că mă bucur când joc. Dar e o bucurie estetică. Mă bucur, şi le spun şi altora: stimaţi colegi, bucura­ţi-vă că sunteţi făcători de artă, bucuraţi-vă, dar nu râdeţi niciodată înainte să râdă spec­tatorul. Nu provocaţi râsul. Dezvăluiţi-I. Provocarea nu e plăcută spectatorului. Grimasa nu e stare sufletească. Strâmbă­tura nu e durere. Înainte de a deschide gura, deschideţi toracele şi lasă-ţi inima să vor­bească... Şi un ultim gând pe care aş vrea să-I spun: totul, orice prezenţă pe scenă, trebuie să fie vitală, molipsitoare. Călcăm pe unde au călcat Nottara, Aristide Deme­triad, Grigore Manolescu, lon Petrescu, Liciu, Livescu... Să privim cu veneraţie trecutul, pentru că datorită lui, datorită lor, acelor actori uriaşi care n-au avut condi­ţiile noastre, primim astăzi flori aplauze, trăim o viaţă de sărbătoare. Să nu ne gră­bim să fim «mari». Mare, într-adevăr, în­seamnă o acumulare, înseamnă o expe­rienţă,  state de serviciu serioase în slujba artei. Şi să nu ne mai mirăm atât când ne «iese» bine. E normal! Miră-te când iese prost. Ca să iasă bine ai făcut şcoală, te-ai pregătit, ai muncit. Să mă mir că mi-a ieşit tractorul bine? Îl trimit pe câmp, să arate acolo ce poate, să dea producţie bună... Dar gata, am spus prea multe...
Sunteţi modest?
Acum?
Nu. În general. Pentru că ce spu­neaţi, sună ca o pledoarie pentru mo­destia profesională...
Ştiu eu? Sper. Până acum am crezut că sunt, dar după ce am spus, încep şi eu să mă întreb dacă sunt... Ştiti ce? Vă rog să daţi interviul ăsta cât mai modest cu putinţă: pe ultima pagină...
Nu se poate pe antepenultima?