Un film de actualitate, un fertil examen de conștiință
Succesul de care s-a bucurat filmul de televiziune
Zestrea pe micul ecran l-a impus cu rapiditate în planul de producție al cinematografiei noastre. De aici avantaje și dezavantaje. Ca avantaj major faptul că am reușit să avem în cinematografie un film de actualitate socială reală, de larg interes uman, și asta în scurt timp după ce-I primisem cu căldură în casele noastre. Dar tot de aici decurge și dezavantajul: reluarea filmului fără alte modificări ar putea diminua dorința de a se mai deplasa la cinematograf a unor spectatori care cunoșteau
Zestrea în versiune tv. Credem că filmul rezistă cu bine la o nouă întâlnire. Eu una I-am revăzut și m-a câștigat din nou. Pentru franchețea și căldura, pentru probitatea cu care declanșează polemica. Ca în orice polemică ce se înfierbântă, există și aici unele stridențe, simplificări, rigidități. Dar mai importantă mi se pare poziția de pe care e condusă dezbaterea etică și această poziție e „a noastră”, vorba Liviei, personajul din unghiul căruia scenaristul și regizorul fixează destinele eroilor, adevărurile individuale, care, la un moment dat, ajung să se contrazică violent, generând drama. Adică începutul prăbușirii morale a inginerului Doru Șerban. O femeie declanșează la timp criza de conștiință: Livia. Personaj cu caracter simbolic (de aici ușorul lui didacticism), reprezentând omul care crede în oameni, capabil să deosebească aparențele ─ potrivnice uneori ─ de fondul onest, nealterat de împrejurări. Prins între două moduri de a concepe viața (zestrea morală ori cea materială, care la un moment dat o poate risipi pe prima, îndepărtându-te de tine și de ai tăi), inginerul e cel care poartă conflictul. Doar că biografia lui, cam sumară, se cerea dezvoltată în film cu un plus de atenție față de nuanțele treptatei alienări. De fapt, a unei „îmbrobodiri” pe care o suferă de-a lungul anilor fostul muncitor antrenat într-un trai burghez de către o nevastă, poate fermecătoare, dar fără scrupule. Lucru pe care îl realizează târziu și cu prețul unei suferințe reale, pentru că Doru își iubește soția și nu vrea s-o piardă. O apără stângaci în fața procurorului încercând să-și asume culpabilități pe care nu le are. Minciunile Lolei, afacerile ei oneroase, îi zdruncină încrederea în ea. Oare, după ce a reîntâlnit-o pe Livia (care-l obligă să constate și o altă realitate mai dureroasă, aceea că n-a părăsit-o numai pe ea, fosta lui logodnică ci, cu vremea, chiar idealurile clasei căreia îi aparținuse cândva cu trup și suflet); oare Doru se va mai putea întoarce la femeia care l-a îndepărtat de ai săi? lată un final deschis, care face mai interesant conflictul, prelungind în noi frământările eroilor. Ale Liviei, care, deși respinge dur efuziunea tardivă a lui Doru, te face să simți că tot îl mai iubește (ce frumoasă clipă de „uitare” își permite Margareta Pogonat pe umărul lui Rebengiuc!). Bărbatului neclarificat încă asupra sentimentelor (oare e genul care s-ar putea clarifica vreodată?), neclarificat poate din dragoste ori numai din orgoliu (același orgoliu care l-a împins s-o ocrotească pe Lola, în realitate cu mult mai tare decât el) oare acest bărbat își va aștepta soția să-și ispășească pedeapsa? E curios cum și realizatorii și interpretul au pedalat tot timpul în retrospectivele naive ce schițau o foarte schematică idilă tractoristă, dar și în partea a doua, mai împlinită a acțiunii, pe această unică trăsătură de caracter: orgoliul. Orgoliu provenit, se pare, dintr-o dificultate de adaptare la noi relații. Fostul muncitor ajuns în ultimul an de facultate se simte flatat de anturajul snob care-I invită la petrecerea unde o cunoaște pe Lola. Petrecere bine concepută cinematografic (un interior convențional ca și cei care-l populează, un plan doi firesc, cu apariții definitorii:
Dinu lanculescu,
Dorin Dron, așa cum mai întâlnim într-un alt episod al filmului: nunta). Sunt secvențele în care regizoarea și operatorul s-au străduit să descopere unghiuri de filmare sugestive, folosind uneori obiective deformante. E păcat că
Letiția Popa, cu experiența ei artistică, nu s-a desfășurat mai îndrăzneț pe marele ecran și în alte porțiuni ale filmului.
Scena petrecerii și a „seducerii” lui Doru de către Lola e și strălucit interpretată de către
Sanda Toma, sugerând când ingenua neajutorată, când perfida abilă, interesată, urmărindu-și cu sagacitate scopul: acela de a se instala, felină, dar fermă, în brațele bărbatului ce-i poate oferi o viață comodă. E un personaj precis conturat această „fille à papa”, crescută de mică în ideea de a „place” pentru a-și găsi un soț cât mai sigur ca poziție, căruia ea să-i asigure, la rându-i, o ambianță cât mai drăgălașă. Indiferent cu ce preț, cu ce șantaje ori escrocherii (mult îndulcite în film față de spectacolul de televiziune). Sanda Toma compune cu grație dezinvolta afectare a Lolei, acea eleganță exterioară, ascunzând uneori o mare panică, pe care femeiușca o lasă din când în când să se întrevadă, cu un ușor cabotinism, pentru a-și impresiona soțul. Acesta, în persoana lui
Victor Rebengiuc, are în film două momente foarte bune. Unul: vizita Liviei la ei acasă, când îl simți deodată realizând, din contrastul celor două femei, superficialitatea și perfidia rafinatei sale consoarte. Apoi, a doua întâlnire în trei, la cofetărie, când Lola, crezându-se în primejdie, devine insolentă cu presupusa sa rivală. Bărbatul jenat, iritat de agresivitatea Lolei, începe să înțeleagă ipocrizia, duplicitatea pisicuței ce își ascute ghearele. După finețea cu care sunt sugerate toate aceste stări, găsesc mai mult adevăr psihologic în scena cofetăriei decât în discuția soților din dormitor, unde interpretul redă doar jignirea, nu și disperarea bărbatului ce își acuză soția. „M-ai mințit tot timpul!”
Partitura cea mai dificilă mi se pare că revine în film Liviei, obligată tot timpul la defensivă (deși nu se apără cu niciun cuvânt), fie în calitate de logodnică abandonată (tocmai pentru că e prea generoasă, prea înțelegătoare), fie, în final, apărând în postura de femeie „neprincipială”, care-și apără aparent fără alt temei decât dragostea, fostul iubit ajuns la ananghie. Personalitatea și talentul
Margaretei Pogonat depășesc cu succes obstacolele personajului. Chiar când e obligată să joace naiv și gros o idilă campestră, actrița găsește o nuanță de autoironie salvatoare, o stânjeneală reală, cu haz, ca în scena logodnei de la cantină, sau mai târziu, în discuția cu Doru, la facultate, strecoară acea bravadă tristă, când își lasă iubitul să decidă singur și nu se cramponează de el din demnitate, dar și dintr-o credință, dovedită greșită, că el va ști să aleagă bine. Că-și va găsi și singur calea, deci personalitatea. De fapt, tocmai așa o pierde tânărul atras de un mediu nefast.
Există apoi, deosebiți ca modalitate de a privi oamenii, dar având, de fapt, același scop: procurorul (prin funcția Iui mai circumspect, mai bănuitor), schițat cu precizie și finețe de Sebastian Radovici și soțul Liviei (Mircea Bașta), redus la o apariție bonomă dar sugerând din spusele celorlalți un caracter de mare frumusețe. Desigur, opoziția este uneori cam schematică, multe lucruri rămân doar enunțate. Important e că acest film ne câștigă obligându-ne, într-adevăr, la un fertil examen de conștiință.
În final trebuie să reținem discreția, lirismul muzicii lui Vasile Vasilache Jr. îndeosebi acel motiv melodic tandru, nostalgic ce revine în întâlnirile dintre foștii îndrăgostiți. Operatorul,
Nicu Stan, iscusit portretist, se desfășoară cu bucurie și în exterioare (din păcate prea puține) creând ambianțe citadine de o anume poezie.
