Ne-am obișnuit cu filmul istoric desfășurat eminamente în trecut. Printre platoșe, cai, harnașamente și flinte, ideile — câte sunt — par mai degrabă pretexte. Armate de zeci de mii de figuranți se angrenează în ciocniri mai mult picturale decît dramatice, apoi combatanții nesecerați de încrucișarea obuzelor se întrec în mînuirea săbiilor, și pâna la urmă rămân doar cele două căpetenii, mai oferind o ultimă demonstrație de scrimă. Țelul luptei poate fi rezumat într-o frază: cucerirea (sau apărarea) cutărui pământ, oraș, fort, castel... Întrecere mecanică, viermuială colorată, trupe în flux și reflux, cascadori eminenți substituindu-se eroilor, neutralitate a faptelor, inexistență a gândului. Asemenea filme sunt cu miile: butelii colorate și transparente conținînd o aceeași licoare, deosebindu-se mai degrabă prin procedeele tehnice folosite decât prin personalitatea autorului.
Mai sunt și altfel de filme istorice: acelea care, pornind din prezent spre locul și timpul evenimentului, îl văd cu un ochi proaspăt, contemporan. Războiul nu mai este cifră și nume de localitate, ca în manual, ci dezbatere vie, rezultantă exactă, fără ieșire, a unor motive complicate. Eroii nu sunt supraoameni, ci bieți muritori, absorbiți de timp, rechiziționați de istorie. Nu le lipsesc slăbiciunile, nu se dau în lături de la șiretlicuri, uzează mai mult ascuțișul minții decât de acela al sabiei. Îi înnobilează ceva plutind nebulos și mirat printre bărbi și costume de epocă — poate un scepticism frumos și tandru pe care se străduiesc să-l învingă, poate îndoiala asupra finalului fiecărei acțiuni. Fiindcă (iată secretul), fiind azi atât de bine știute din istorie, evenimentele sunt retrăite totuși în necunoscut, din trăite de fapt cu inima prezentului de atunci, când nu se știa ce va urma. Totodată, ca sensibilitate, ele sunt și ale prezentului nostru, al spectatorilor, legate de acesta nu neapărat prin paralelisme, dar prin similitudini etern umane.
Un astfel de exemplar tânăr și nobil, nutrit de ideea umană a istoriei, este neîndoielnic Buzduganul cu trei peceți. Filmul lui Constantin Vaeni și Eugen Mandric pune atâta intimitate în interpretarea unor situații de mult apuse, încât seamănă mai mult unei dezbateri contemporane ,decât unei reconstituiri. Tăișurile lucesc printre vorbe, iar vorbele cresc din pământuri noi, ca acele semințe găsite în amfore, dar care germinează totuși peste secole.
