Se spune că regia nu este o meserie pentru femei. De ani de zile Elisabeta Bostan dovedește contrariul
Am toată stima pentru cineaștii care au temeritatea să-și dedice talentul și energia filmelor pentru copii, fiindcă nu cred să existe pe lume gen mai ingrat.
De adresat, el se adresează prichindeilor, dar de judecat tot noi adulții îl judecăm, ba încă împovărați cu logica noastră lucidă și, vai, cu atâtea prejudecăți despre capacitatea de înțelegere a celor mici. Cât despre realizarea propriu-zisă e știut faptul că, pentru un regizor, a face un film despre și cu copii, echivalează cu o jonglerie cu argint viu.
Și totuși, nu rareori mi-a fost dat să observ că, în chip inexplicabil, autorii de filme pentru copii sunt priviți cu oarecare condescendență de către colegii lor de breaslă, deși, dacă stăm să ne gândim bine, laurii se cuvin de obicei tocmai celor ce merg pe poteci mai puțin bătute. lar dacă ne gândim și mai bine, oare din puzderia de filme destinate adulților, câte, în ciuda pretențiilor lor, nu sunt «infantile»?
Nu, filmele pentru cei mici nu sunt câtuși de puțin un fleac și în lumea întreagă este nevoie vitală de ele, pentru că generații întregi sunt hrănite din abundență cu televiziune, dar jinduiesc după cinematograf, așa cum generațiile postbelice jinduiau după ciocolată. Mai cu seamă pentru cei de-o șchioapă, magia sălii de cinematograf rămâne unică și inegalabilă. Televizorul a ajuns în toate familiile un ritual cotidian, banalizat prin repetare. Îngurgitarea de imagini se produce aidoma îngurgitării de hrană, aproape automat, fără o participare prea intensă. (Uneori, chiar, ele se produc simultan, scutindu-i pe bieții părinți de tortura poveștilor și scenetelor improvizate pentru odoarele lor de dragul unei lingurițe de griș cu lapte în plus.) În schimb, cinematograful!...
...Cinematograful cu întunericul înfricoșător al sălii, cu palpitarea colorată a ecranului, este zborul imaginației într-o lume misterioasă care smulge puștilor strigăte cristaline de încântare. Respectul, sfioșenia cu care ei pătrund astăzi în sală, încleștându-se strâns de mâna părinților, s-ar putea să fie garanția unui respect pe care îl vor păstra întotdeauna artei filmului.
lată, așadar, că avem nevoie de filme pentru copii nu numai de dragul distracției lor momentane ci și în perspectiva educării viitoarelor generații de spectatori adulți.
Și mă întreb din nou ce ne-am fi făcut în toți acesti ani, dacă la noi în țară nu s-ar fi ivit, ca o adevărată zână bună,
Elisabeta Bostan cu cortegiul ei de Năici, Feți Frumoși și Veronici? Ce le-am fi oferit copiilor? Un
Harap alb odată la 30 de ani? lată că acolo unde un regizor de talia (și la propriu și la figurat) lui
Gopo a abandonat terenul după o unică încercare, Elisabeta Bostan a perseverat cu o admirabilă pasiune și tenacitate. Prima femeie regizor are și-a înscris numele pe genericul unul lung-metraj de ficțiune românesc, continuă să fie singura care războiește cu succes pe câmpul de luptă atât de plin de capcane al filmului pentru copii.
Mi-aduc aminte că, în primăvara anului trecut, în ajunul premierei musicalului
Veronica, regizoarea mi-a mărturisit, mai în glumă, mai în serios, că realizarea acestui film se dovedise atât de laborioasă, încât se simțea de-a dreptul «demolată» Aceasta n-a împiedicat-o însă ca, la numai câteva zile mai târziu, să dea primul tur de manivelă la partea a doua,
Veronica se întoarce — un foarte agreabil vârtej de culori și muzică, scânteietor și delicat ca un glob pentru bradul de sărbători — pe care a și oferit-o copiilor în prag de an nou, ca un minunat dar pentru zilele vacanței.
Se spune de obicei că regia nu este o meserie pentru femei. De ani de zile, Elisabeta Bostan dovedește contrariul. Și să nu uităm că în cinematografia noastră două premiere într-un an constituie un record destul de rar întâlnit.
