Cu
Duios Anastasia trecea,
Alexandru Tatos descoperise, cu elegantă precauţie, proza lui
Dumitru Radu Popescu. Din universul insolit oferit de scrierile cunoscutului autor, cineastul construise, laborios, propriul său univers filmic. O construcţie riguros elaborată, cu timpi de reflecţie asupra dramei, cu un fel de detaşare analitică în decodificarea cinematografică a inefabilului poetic. La
Fructe de pădure şi tonul şi povestea şi stilul Tatos — pentru că există un asemenea stil — se suprapun tonului şi povestirii şi stilului prozatorului fără a împieta asupra originalităţii cinematografice. Două cutii de rezonanţă scoţând împreună acelaşi sunet omenesc, pur. Puritate anunţată din primele imagini: copii şi o adolescentă culeg mure, apoi coboară la oraş să le vândă; zâmbesc fotografului local — tablou de familie cu fundal exotic — şi se întorc în lumea de munte, a cărei, singură legătură cu valea pare vagonetul transportând buşteni. O furtună de vară, fulgerări ca o promisiune în întunericul vagonului, tatăl se retrage cu sticla lui şi tinerii tăcuţi se presimt numai, scenă dulce−ambiguă, de o senzualitate delicată. În zori platforma urcă, cei doi stau nemişcaţi, purtaţi spre acelaşi vis. Îndrăgostiţii anului I. Cu toată simplitatea poveştii, cadrele vibrează de un fior proaspăt. Ca şi dragostea, arta preschimbă cel mai banal gest într-o emoţie nouă de început de lume. Regizorul şi operatorul
Florin Mihăilescu recrează, inspirat, imaginea poetic−simbolică în care se insinuează treptat drama. Fata înţelege că el nu mai e El, se întoarce de la oraş cu pantofii cei noi în mână, şi-şi reia, tăcută, munca alături de tatăl şi calul numit Ion ce trag din greu vagonetul, într-un destin asumat. Amalia îşi va creşte cu demnitate copilul ce va veni. Va veni şi un mire, un om marcat şi el de suferinţă, dar capabil să întâmpine cu încredere o nouă existenţă. Mireasa−mamă îşi mângâie pruncul sub privirile triste ale unei fotograf−femeie aparent câştigătoare la toate loteriile vieţii minus singura care ar fi purificat-o. Privire lungă, în ea însăşi, minut de adevăr profund răscolitor.
Aşadar, în
Fructe de pădure, lirismului iniţial i se adaugă (în cadre de un realism crud, preluând proza existenţei) termenii unei interesante confruntări etice între doi tineri ce înţeleg atât de diferit nobilul sentiment al primei iubiri. Dintr-o simplă poveste de dragoste cu o fată înşelată şi părăsită, filmul devine o acută dezbatere morală despre încredere în oameni şi puritate, generozitate şi demnitate pe de o parte şi laşitate, frivolitate, dorinţă de căpătuire, eşuând într-o existenţă de compromis — pe de alta. Pentru fată, dragostea înseamnă totul: curajul asumării până la capăt a sentimentului şi a unei vieţi deloc comode, întoarcerea printre ai ei şi demnitatea de a-şi creşte copilul. Pentru el, turistul sentimental, îndrăgostitul sezonier, viaţa echivalează cu un trai confortabil, meschin, iresponsabil. Un portret generos, de o mare frumuseţe morală al unei tinere de azi, realizat cu eleganţă şi precizie psihologică şi, prin contrast, un portret — cel aI egoismului mărunt, schiţat în tonuri mai incerte — când timiditate excesivă, la început, când ostentaţie şi frivolitate.
Poluând puritatea morală a locuitorilor muntelui, circulă prin film şi câteva chipuri realizate în acvaforte, indivizi periferici, ca proprietarii atelierului particular „Închiriem costume cu mireasă cu tot”: el, asociatul, un fel de escroc mijlocind nunţi de ocazie în scopuri mercantile, ea, fotografa, o cinică pentru care viaţa nu mai are decât un singur mister: cel al unei iubiri adevărate.
Din detalii pitoreşti — uneori excesiv de pitoreşti, căzând într-un naturalism neutil povestirii, ca în secvenţa naşterii sub privirile curioase ce apar la fereastră — regizorul proiectează şi sugestii necesare dezbaterii morale: secvenţa nunţii simulate, izbutită şi amară caricatură a celui mai frumos moment din viaţa oricui. Şi, prin contrast, o altă nuntă, cea adevărată, cu acelaşi mire, — şoferul, găsind, în sfârşit, un suflet pur, alături de care să-şi înceapă o viaţă demnă. Ar fi fost însă de aşteptat ca acest final să fie conceput într-o altă lumină decât cea parodică, a nunţii iniţiale. Dar amărăciunea, resemnarea ce încheie tabloul nunţii adevărate, cu refrenul trist „Aşa e viaţa” întârzie pătrunderea ideii, a evidenţierii resurselor de umanitate, de speranţă şi regenerare sufletească specifice acestor oameni. S-ar putea spune că nici tipologia luminoasă a acestei zone, cu oamenii ei generoşi şi gata de a sări în ajutorul oricui, de a acorda încredere celor ce o merită n-a fost pe deplin valorificată în film. S-a acordat poate o prea mare pondere portretelor pitoreşti: petrecăreţii din localul unde se pun la cale afaceri dubioase, cu şoferi abia scăpaţi din penitenţă ori cu escroci−şantajişti.
Cu intuiţie sigură, regizorul îşi încredinţează rolurile când unor actori de certă profesionalitate:
Mariana Mihuţ, extraordinară în acest personaj echivoc, pe muchie de cuţit — fotograf, Dinu lanculescu — cavaler tomnatec,
Ion Besoiu — un avocat,
Ion Fiscuteanu — şoferul mire de două ori, când unor începători,
Cornel Mihalache logodnicul iluzoriu, mire niciodată. Riscând — cu succes — în rolul principal pentru a doua oară (prima dată fusese
Anda Onesa în
Anastasia, acum Manuela Boboc — Amalia) regizorul mizează din nou pe adevărul vieţii, pe firescul tipologiei născute pentru rol, nu compuse. Şi câştigă — chiar dacă nu complet — pariul, pentru că, în afara unor stângăcii şi faIsuri de voce, eroina Manuelei are prospeţime, vibrează, tulbură.
Un ritm molcom, ca de baladă (montaj: Alex. Petrescu), desfăşoară, ca un ritual muzical, povestea.
Firescul, măsura, adecvarea definesc şi contribuţiile la reuşita filmului a scenografului Dragoş Georgescu, cât şi a pictoriţei de costume
Svetlana Mihăilescu.
