REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Viitorul se află la Dumnezeu şi în urna de vot!”


Notă introductivă
Mircea Daneliuc a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Iaşi iar în 1971 a doua facultate de profil, Institutul de Artă Teatrală şi Cinematogafică din Bucureşti, anunţându-se — încă de pe băncile Institutului — drept una din marile promisiuni ale filmului românesc. În 25 de ani de carieră el a confirmat spectaculos aşteptările celor care credeau în vigurosul lui talent, dobândindu-şi nu numai faima de cel mai încrâncenat luptător al ecranului românesc cu cenzura comunistă (şi, apoi, neocomunistă) dar şi gloria realizării, în pofida unor greutăţi de neînchipuit, a unei filmografii impresionante a cărei constantă a fost şi este impactul social, atacul frontal împotriva totalitarismului, împotriva conformismului şi duplicităţii. O rememorăm în punctajul de mai jos.
Warf (1970, scurt metraj producţie IATC), Dus-întors (1971, scurt metraj, film de absolvire a IATC-ului), Cursa (1975), Ediţie specială (1977), Proba de microfon (1980), Vânătoarea de vulpi (1980), Croaziera (1981), Glissando (1984), Iacob (1987), Tusea şi junghiul (1990), A unsprezecea poruncă (1991), Patul conjugal (1993), Această lehamite (1995)

 
Prin telefon, 18 iulie 1996, ora 1 a.m. în Long Island, ora 8 a.m. în Bucureşti.
— Alo, Mircea?!...
— Da eu.
— Bună dimineaţa! Dormeai?...
— Nu. Tu dormeai.
— Ai dreptate: eu dorm de vreo zece ani... Dar vroiam să vorbesc cu tine!...
— Bun. Ce mai faci?
— Uite, vreau să-ţi iau un interviu pentru numărul trei al revistei noastre, FOAIE. Şi vreau să-l înregistrez, OK? E o revistă de politică, artă şi cultură; îndată ce-mi dai adresa îţi trimit primele două nurnere... Am fost colegi nu numai de Institut, Ia IATC, dar şi în Asociaţia Cineaştilor, şi în cinematografia naţională. Eu socotesc că Mircea Daneliuc este, de departe, „Number One”, numele cel mai important din cinematografia modernă românească...
— Mulţumesc, ştiam eu că eşti un fan de-al meu...!
— Sunt şi un fost scenarist al tău...(Cursa, 1975, debutul în Iung metraj al lui M.D. nn). Dar, să sărim peste asta. Aud, cu stupoare, că nu mai faci film, într-o Românie — ca să zic aşa — liberă?!...
— Aşa e. Am făcut o greşeală: am avut un film care a fost selecţionat la Cannes şi a trebuit „să plătesc pentru asta”!... În clipa când m-am întors de la Cannes, filmul cu care mă găseam în Iucru, o producţie despre Ovidius, m-am trezit... fără buget, banii luând o turnură şi o destinaţie foarte bizară, regăsindu-se ulterior în bugetele filmelor lui Nicolaescu, Piţa, Veroiu, ş.a.m.d. În clipa în care am convocat Curtea de Conturi, să fac scandal, am fost demis, de pe o zi pe alta, fără niciun preaviz. Studioul pe care îl conduceam a fost desfiinţat şi am fost demis cu încadrarea cea mai gravă a Codului Muncii, încât nici măcar drept de şomaj n-am mai avut. A trebuit să-i dau în judecată şi am câştigat procesul după... cam un an! Acum, vreo trei săptămâni în urmă...
— Am fost un regizor „pe contract”, cum erai şi tu, acum zece – cinsprezece ani. Pot să te întreb, cine ţi-a asigurat existenţa în anul asta, de care vorbim?
— O!... Am încă de pe vremea lui Ceauşescu experienţa trăirii din expediente! Aşa că mi-am asigurat-o, şi eu, cum am putut...
— Am auzit, uluit, că unul dintre cei care-au semnat hârtia de... cum să-i spun?... de... eliminare din Uniunea Cineaştilor, a fost chiar colegul nostru, fostul nostru coleg, prieten şi contemporan, Mircea Veroiu?!
— Nu era eliminare din UCIN, ci eliminarea din sistemul cinematografiei! UCIN-ul nu contează, este o organizaţie de creatori, non-profit, nici n-are vreo importanţă... Veroiu însă era — şi este, încă — membru în Comitetul Director al CINEROM. CINEROM este regie autonomă, care se ocupă de cinematografia de Stat, regie autonomă inventată de Sergiu Nicolaescu. lar Veroiu, alături de alţi doi politruci, care „semnau” şi pe vremea lui Ceauşescu, a semnat demiterea mea.
— Cine sunt ceilalţi doi?
— Georgeta Vâlcu şi Nicolae Vlad. Nu contează. Funcţionari.
— Şi care a fost rezultatul la tribunal?
— Tribunalul mi-a dat dreptate; dar nu după trei luni, cât ar fi trebuit să dureze un proces de muncă, ci după... un an! Dar, în sfârşit, mi-au dat dreptate; şi ei ar trebui, acum, să reînfiinţeze studioul, să mă repună în post etc... Numai că văd că... TAC!
— Dar hotărârea tribunalului nu este executivă?
— Ba da. Dar... ştii cum e, aici, în Balcani!...
— Cum e, acolo, „în Balcani”?
— Va trebui să fac un apel nou, va trebui să cer executare judecătorească, etc., etc., dacă, cumva, mai doresc să lucrez alături de ei.
— Dacă înţeleg bine, eşti invitat să-ţi descoperi o nouă profesie, cea de... luptător în tribunale?!... Să nu fie, oare, poporul român mulţuumit de capacitatea ta de regizor, care...
— ...ăsta nu e singurul proces pe care l-am avut cu ei: pentru a fi înghesuit şi terminat psihologic mi-au dresat câteva procese paralele, pe considerente fictive, şi... nebuneşti, dar care, în sfârşit, îmi iau timp, mă trimit în tribunal... N-am bani să-mi plătesc un avocat, aşa că am învăţat să-mi fac acţiunile singur şi să mă apăr singur.
— Uite că se cam confirmă celebra ta formulă — avertisment, „Români, vi se pregăteşte CEVA!”...
— Cam aşa... Dar în timpul ăsta tot am făcut ceva. Am făcut apeluri pe Ia toate instituţiile „democratice” ale statului. Şi n-am reuşit să mişc un milimetru. Nimic. Mă întreb, dacă un ţăran din Botoşani ar fi trebuit să facă ce-am făcut eu, cât reuşea el?! Dacă eu n-am isbutit să pătrund în cabinetele cu pricina ...! Şi, atunci, m-am apucat şi am făcut campania video a lui Ciorbea, şi l-am ajutat cât mi-a stat în putinţă, să ajungă primarul Bucureştiului...
— Îţi mulţumesc în numele lui Ilie Năstase; pentru că Năstase new-yorkezul, a scăpat astfel de o mare belea!
— Mă rog, oricum nu era potrivit pentru asta. Şi, s-a mai şi comportat, aici, într-un mod lamentabil...
— Omul potrivit la locul potrivit, în ce-l priveşte pe Ciorbea. Dar eu cred că locul potrivit pentru Mircea Daneliuc este în fruntea filmului românesc; în reprezentarea internaţională a acestuia...
— Pe mine, poziţia, ca atare, nu mă interesează. Mă interesează să pot lucra, atâta cât pot.
— Eu ştiu că orgoliul tuturor ceor care fac efortul de creaţie este destul de mare. Cineva îi spunea „vanitate”. E o diferenţă substanţială între vanitate şi orgoliu. Dar tot ce-ai făcut, n-ai făcut de dragul „rezonanţei în poporul român”?
— Să-mi provoc, adică, autodemiterea şi călcarea în picioare, şi...?!...
— Eu mă refer la întreg tabloul activităţii tale de 25 de ani, ca regizor, ca creator. Ai făcut-o numai pentru Mircea Daneliuc, ori de dragul spectatorului român?
— Ca regizor? Păi, lucrurile, cum să-ţi spun, ţin de o zonă foarte specială. Când faci un film — şi ştii asta foarte bine! — nu ai în minte „poporul român”. Şi nici poporul francez, nici american, ci ai în vedere câteva minţi cărora te adresezi, câţiva cunoscuţi, cărora ai vrea să le ştii părerea în clipa în care îţi termini lucrarea. Şi, în mod absolut egotist — nu egoist, ci egotist! — faci ce faci pentru a te exprima.
— Deci de unde nevoia „de a te exprima”?
— Asta vine de la Dumnezeu, nu vine de la noi!
— E adevărat, numai că „materialul” cu care ai lucrat era exact societatea românească!...
— Da, exact. Pentru că eu cred că m-am născut pentru asta: să arăt „ce se întâmplă cu Românul”...
— Dacă tu însuţi tragi concluzia că te-ai născut pentru asta iar „materialul” tău era societatea românească, de ce divorţul ăsta, altfel foarte ciudat, care nu vine din partea poporului român, ori a ta, ci din partea unor... cum să le spun?... „infiltraţi” între tine şi poporul român?!... Între alţii, groparul cinematografiei româneşti, Sergiu Nicolaescu, pe care îl cunoaştem foarte bine de pe când era marele secretar P.C.R. al Asociaţiei Cineaştilor din România...
— Ei, acum este ... „mare democrat”!... Pentru mine nu s-a schimbat nimic în toţi aceşti ani, pentru că aceiaşi oameni care m-au căsăpit pe vremea lui Ceauşescu, şi care-mi cenzurau filmele şi care îmi provocau interdicţii pe câte trei ani, aceiaşi oameni conduc cinematografia şi astăzi!... Nu poate fi bine pentru mine: oamenii ăştia au de terminat o treabă!
— Crezi că e vorba de o boală a societăţii româneşti la ora actuală?
— N-aş putea spune „boală”. Simplu, cred ca e vorba de o alegere greşită. Din câte drumuri se deschideau după Revoluţie, nu puteam ştii ce-ar fi rezultat dacă societatea românească ar fi apucat-o pe un altul, dar ăsta, pe care am luat-o ne-a adus aici.
— Aici înseamnă bine sau rău?
— Asta înseamnă RĂU. Mă refer la necazurile societăţii, nu la ale mele.
— Şi cum vezi viitorul apropiat?
— Viitorul nu e niciunde altundeva decât la Dumnezeu şi-n urna de vot!
— Şi, la urna de vot, cum pot ajunge supuşii lui Dumnezeu?
— Urna de vot e „vizitată” de tot poporul român. În momentul de faţă o parte din acest popor, or mai bine zis reprezentanţii unei părţi a poporului român, sunt la putere: cei care provin din vechiul eşalon al lui Ceauşescu. Numai că ceilalţi, care se află în opoziţie, provin tot din poporul român. Nu provin dintr-un popor cu o experienţă larg — democratică şi istoric — democratică. Eu cred că şi aceştia vor trebui să înveţe lecţia democraţiei după ce vor ajunge la putere. Şi, am senzaţia că... în toamnă, se va schimba ceva!...
— Să dea Dumnezeu! Mulţumesc, Mircea...!
 
(Foaie nr. 3, august 1996)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: despre cinematografie, mircea daneliuc, timotei ursu

Opinii: