Vieți de vânzare: “Fixeur” - cronică de film

     Există îm filmul lui Adrian Sitaru, după un scenariu de Claudia și Adrian Silișteanu (consultant - Răzvan Rădulescu), o secvență în aparență fără mare importanță, una dintre acelea cu aer de banală, nevinovată intruziune a unui musafir nepoftit, dar căruia nu i te poți opune, din moment ce întâmplarea a adus doi oameni prizonieri ai aceluiași spațiu. În călătoria sa cu trenul de noapte către Nordul țării, locul întâlnirii decisive a protagonistului, Radu (Tudor Aaron Istodor), cu ziariștii francezi cărora le vânduse un subiect râvnit, fixeurul împarte cușeta din vagonul de dormit cu un bărbat pus pe mărturisiri. Omul, un ardelean tacticos, orgolios, ("Io nu-s prostu' nimănui") îi spune povestea lui, a mâinii drepte pierdute într-un accident, a protezei care acum se odihnește în plasa portbagajului și a medicului șugubăț ("...al dracu' de doctor") care l-a ademenit, printr-o metodă insolită, să o folosească, aducându-i niște "reviste cu femei". Preț de câteva secunde bune, proteza stă în bătaia aparatului, ne biciuiește ochii, ca și cum neînsuflețitul obiect nu ar trebui uitat. Nu degeaba, poate, proprietarul i-a zis "mâna fantomă". M-am întors la această istorie, m-am simțit trasă înapoi, pe măsură ce filmul înainta către ținta sa, obținerea prețiosului interviu - promis de Radu jurnaliștilor străini -  cu mica prostituată din Bistrița, trimisă de proxeneți în Franța și expediată de autorități în țară. "Mâna fantomă" mi se pare întruchiparea atâtor povești de viață de nimeni cerute, de care nimeni nu are nevoie, în timp ce, pentru scoop-ul de presă după care aleargă fixeurul și oamenii lui, se pun în mișcare rubedenii, funcționari de stat, șefi de post etc. Este o poveste de care lumea noastră de astăzi, mai ales ea, are nevoie, nu-i așa? Pentru a pătrunde în miezul ei cel mai crud, pentru a-l oferi, impudic, consumatorilor. Sufletul ființei ultragiate nu intră în această ecuație. Odată interviul cu Anca, victima de numai 14 ani (Diana Spătărescu, emoționantă) obținut, cu chiu, cu vai, Axel Montini (Mehdi Nebbou), beneficiarul bunelor servicii ale lui Radu, căruia are grijă să-i aducă aminte "Tu nu ești ziarist, ești doar un Fixeur", cameramanul Serge (Nicolas Wanczycki) intră în deplinătatea profesiei lor: vor amănunte cinice despre racolarea bietei fete, despre prima ei zi la Paris (ca și cum ar fi fost o turistă!) și, pentru a termina en beauté, îi cer să repete, de câteva ori, în franceză, fraza de încheiere care, cred ei, le va încununa opera: "La pipe et l' amour -  50 euros". Este momentul în care simțim că nu mai avem aer, ecranul însuși pare a nu mai suporta cruzimea, camera iese în strada aproape pustie, în spațiu deschis, panoramând case, copaci. Între cele două calupuri narative evocate, Adrian Sitaru, unul dintre cei mai subtili cineaști ai noștri -  fie că experimentează precum în filmele anterioare, jucându-se cu privirile, fie că ne trimite pe întinsul unei realități alunecoase, guvernate de ochiul camerei, ca acum -  construiește alte câteva mici istorii adiacente, purtate de personaje feminine excepțional desenate și interpretate. Fiecare are rolul unui protector al fetei-victimă, în felul lor, naiv, agresiv sau tăios. Mama Ancuței (Anca Hanu) - temătoare, ușor absentă, cu un chip pe care nu tresare niciun mușchi, greu de deslipit de treburile ei pe lângă sobă, de necazurile de femeie care și-a crescut singură copiii, de o dezarmantă bunăcredință în ceea ce o privește pe fiica silită să se prostitueze ("Am fost gândită că lucră"). Sora fetei (Alma Căldare) - aprigă, nedispusă să piardă un minut cu intrușii, gata să sară la bătaie ("Strânge camera aia, vreau să ieșiți amu, până nu vă crăp capu'"). Maica stareță de la așezământul religios care o adăpostește pe Anca (Cristina Toma) - modernă, intelectuală, cu o duritate metalică ușor disprețuitoare în ochii albaștri, cu simț al nuanțelor ("Nu din reticență, din prudență" - corectează ea interlocutorul)), ireconciliantă. Oaspeții au în față o stană de piatră. Sunt secvențe de o mare, atent gradată  intensitate, în care redescoperim talentul lui Sitaru de a înlănțui adevăruri  pe care, conform paradoxului, "nu le caută, le găsește". Pe măsură ce misiunea echipei franceze se apropie de finalul dorit, Radu se lasă tot mai mult cuprins de lehamite, entuziasmul lui dă semne de epuizare. Îl vedem traducând tot mai fără chef, cu gândul la micul Matei (Cristian Ilinca), băiatul iubitei sale (Andreea Vasile), iubitorul de înot, pe care l-a părăsit cam îmbufnat, după o scurtă dispută cu miză vag pedagogică. La primul său rol de mare întindere, Tudor Aaron Istodor adaugă galeriei masculine din cinematograful nostru un personaj aparte, pe care, probabil, nu-l vom uita ușor, pentru eleganța fragilității sale, pentru demnitatea dezamăgirilor și inaderența sa finală la o profesiune cum este jurnalismul, imposibil de ferit, mai ales astăzi, de atingerea cu sordidul.