Întotdeauna experiența adultului și tot ceea ce implică ea se topește, devine inutilizabilă, odată confruntată cu spațiul neconstrâns al copilului (al copilăriei), unde nebănuite dimensiuni coexistă, unde cele mai absurde și stufoase vise au lumina fragedă a unui început de dimineață. Căci inocența se dublează cu o apartenență la fire, la secreta comuniune a formelor și vieții, unde pietrele zboară (pot zbura), copacii își murmură vorbe, iepurii dansează și timpul este docil și elastic, se poate opri sau poate face cale întoarsă.
Parafrazându-l pe Einstein, care demonstra, prin jocul matematicii, că timpul se modifică în funcție de viteză, Lewis Carroll o lăsa pe Alice să intre în oglindă ca într-o altă încăpere inversă, și să bea dintr-o sticluță o licoare, ce-o schimbă din mare în mică.
Regizoarea
Elisabeta Bostan încearcă o astfel de incursiune în oglindă, lăsând lumea să-și desfășoare caruselul așa cum o vede, cum o visează (noțiunile se întrepătrund până la contopire) o fetiță de 5 ani. Încercare primejdioasă și riscantă în același timp. O clipă de neatenție— un gând, o nuanță, o vorbă, o imagine care ne aparțin, dar nu-i aparțin fetiței și fragila viziune se spulberă. Căci la ușa care deschide această lume trebuie părăsite logica și în special uzura privirii, acea patină a obișnuinței care sărăcește.
Regizoarea nu e Ia prima încercare de a pătrunde în această lume a copilăriei, de a o istorisi, și numeroasele premii internaționale au confirmat măiestria cu care a reușit să afle tonul și lumina poveștii (în serialul cu
Năică, Amintiri din copilărie, Tinerețe fără bătrânețe).
Veronica este o ducere mai departe a acestui orizont, până la limitele copilăriei, în acea zonă unde realitatea și imaginarul se amestecă într-o continuă zonă de poveste. lar povestea însăși nu are construcția riguroasă a unei acțiuni (fie ea, miraculoasă), ci se desfășoară imprevizibil, cuprinzând sau lăsându-se cuprinsă de elemente multiple ale vieții reale a fetiței, de reminiscențe vizualizate din povești pe care fetița le-a auzit altădată, din acea reinterpretare — privire nouă — a obiectelor și mișcărilor.
Ne aflăm la munte, într-o vilă (cămin, colonie sau un fel de orfelinat), unde copiii ascultă cântecele vesele ale femeii de serviciu (Angela Moldovan). Afară e viscol, dar un cântec va readuce primăvara. Învățătoarea (
Margareta Pâslaru) e severă, dar iat-o apărând în fața copiilor sub forma unei zâne care dăruiește Veronicăi pentru aniversarea ei o traistă fermecată a dorințelor împlinite. E interesant că aparițiile zânei, dansul traistei fermecate, zborul Veronicăi se petrec în fața tuturor copiilor, care percep fără dificultate, în același moment, o dublă și nouă realitate.
O singură, răutate din partea fetiței și traista o părăsește, luându-și zborul. Urmează peregrinările Veronicăi în căutarea traistei, în adâncurile unei păduri, unde fiecare scorbură e un ochi atent, fiecare creangă o mână ce se întinde. Vulpea (
Vasilica Tastaman) e hoață și ar vrea să facă din fetiță o hoață, licuriciul e o nălucă bună, motanul (
Dem Rădulescu) e înfumurat, rău și caraghios (nu e altul decât bucătarul de la vilă), șoriceii veseli, agitați, triumfători până la urmă asupra motanului pentru că sunt mici și plini de curaj, și... fetița e din nou printre copiii de la vilă, zâna îi înapoiază traista, călătoria a fost plină de învățăminte, de-abia spuse, ghicite printre atâtea minunății.
Totul se desfășoară într-un cadru tradițional de poveste, personajele sunt ale basmului dintotdeauna, structura filmului însă depășește basmul ca atare, eliminând distanța povestitorului, salvând inocența și prospețimea povestirii.
Elisabeta Bostan și-a construit cu simplitate filmul fără a recurge la vechiul arsenal de trucaje și efecte; cele câteva schimbări de dimensiune ale fetiței, șoriceii dansând pe un scaun sau pe o sită uriașă, aparițiile licuriciului sunt făcute fără ostentație, fără specularea trucului. Căci însăși fetița Ie trăiește fără niciun fel de mirare, ca pe niște lucruri absolut firești. Motanul are coadă, blană, urechi ascuțite, dar e în același timp bucătarul de la vilă, deghizarea e doar sugerată, ca într-un joc de copii.
Decorurile lui
Giulio Tincu, masive și încărcate, acumulează multiple caracteristici ale zonei basmului, fără a izbuti însă să elibereze sugestia locului, fiorul unui desiș întunecos, unde pot apărea duhurile pădurii. Toate aceste locuri există doar în imaginația fetiței; densa lor materialitate le face prea reale în sensul ilustrativ. Ceea ce contrabalansează această caracteristică a decorului este culoarea. Multe linii și suprafețe se topesc în mari ansambluri cromatice și regizoarea Elisabeta Bostan a intuit foarte bine importanța petei de culoare într-o astfel de poveste — pușca motanului se descarcă cu nori violeți de fum, dinamita menită să ucidă șoriceii explodează în focuri bengale — imaginația copilului fiind stârnită în primul rând prin șocul vizual.
Trebuie, cred, amintite și costumele realizate de
Nelly Merola — libere fantezii, libere siluete viu colorate, îmbrăcămintea personajelor având aici aproape funcțiune de gag.
Am încercat să vorbesc despre film și povestea lui, lăsând la o parte faptul că
Veronica este un „musical'', tocmai pentru că mi se pare că muzica este elementul care s-a integrat mai greu în textura filmului, ca și cum ar fi fost adăugată, odată filmul conceput.
Compozitorul
Temistocle Popa a creat câteva cântece, care pot deveni șlagăre („Veronica”, „Cântecul licuriciului”), dar adeseori s-a pierdut într-un soi de frazare ritmată, vorbă obișnuită spusă sincopat, ici-colo cu câte un vag aspect melodic, care, pe parcursul unul film întreg, devine obositoare, și în special, imposibil de diferențiat în melodii distincte. Credem noi că s-a greșit atunci când s-a urmărit ca partitura să acopere tot dialogul filmului. În general, dincolo de reușita unor momente muzicale bine integrate filmului (apariția zânei, caleașca motanului a cărui fugă prin pădure este însoțită de o subtilă nuanță melodică gen western, câteva momente de dans ale șoriceilor), acel fond ritmic continuu este fastidios și în plus, răpește ceva din plăcerea ascultării melodiilor. O problemă de dozaj care, rezolvată (eventual în următoarea serie a poveștilor cu Veronica), ar aduce o bună notă în plus acestei certe reușite a regizoarei Elisabeta Bostan.
Film de copii și în special destinat copiilor (deși plăcerea poate fi și a celor mari),
Veronica ridică și problema alegerii micilor interpreți. Elisabeta Bostan este obișnuită a munci cu asemenea minusculi actori, pe care îi face să uite de inhibantele mașinării ale studioului, reușind să ne restituie pe ecran chipuri, zâmbete și lacrimi firești, ca și cum ar fi surprinse din întâmplare. Meritul regizoarei este cu totul deosebit: ne putem imagina enormele dificultați pe care le ridică munca cu un grup de interpreți între 4 și 7 ani. Numai o mare pricepere și, sigur, o mare pasiune pot duce la această apropiere de copii, la integrarea lor în complicatul proces de realizare a unui film. Aparatul sondează de aproape aceste priviri, în limpezimea cărora se petrece, de fapt, toată povestea. Lulu Mihăescu (Veronica), în pragul plânsului sau minunată de ceea ce vede, zburdă prin aceste meleaguri jumătate reale, jumătate visate, și trebuie remarcată intuiția cineastei în alegerea acestei talentate fetițe,care reușește să cânte în play-back ca o adevărată profesionistă.
Actorii „mari” devin complici în această fugă spre copilărie: Dem Rădulescu, masiv, naiv-viclean, cu mersul caraghios, fie că-și poartă coada de cotoi sau linguroiul de bucătar; Vasilica Tastaman, vulpe cu tresăriri de cochetărie și cu sclipiri lacome în ochi; Angela Moldovan, șugubeață și veselă; Margareta Pâslaru, poate puțin prea ca pe scena estradei, dar reușită cu grație și personalitate.
Dincolo de imperfecțiunile (legate de muzică sau de lungimea unor secvențe — cea cu șoricei, de pildă) inerente acestui prim musical românesc, trebuie să salutăm încă o dată profesionalismul, pasiunea, rigoarea Elisabetei Bostan, siguranța cu care-și croiește drum spre acele meleaguri ale copilăriei, părăsite de noi toți, de atâta vreme.
